Până când m-am măritat habar nu aveam de gătit, în general de bucătărie. Nici nu am avut ocazia să învăţ,  de la 12-13 ani la noi acasă nu se gătea decât duminica, mâncam cu toţii la cantină, mama venea acasă de la serviciu seara, era în perioada stalinistă când deoarece „marele conducător” stătea până foarte târziu la birou, ”stilul de muncă” a fost preluat şi în România, bănuiesc în toate ările socialiste… A venit apoi clipa în care soţul meu mi-a cerut mâna. Poate printre primele lucruri care i le-am spus  fost „Dar să ştii, eu nu ştiu să gătesc. Ştiu să fac cafea, papară şi tocăniţă de viţel”…

Până când m-am măritat habar nu aveam de gătit, în general de bucătărie. Nici nu am avut ocazia să învăţ,  de la 12-13 ani la noi acasă nu se gătea decât duminica, mâncam cu toţii la cantină, mama venea acasă de la serviciu seara, era în perioada stalinistă când deoarece „marele conducător” stătea până foarte târziu la birou, ”stilul de muncă” a fost preluat şi în România, bănuiesc în toate ările socialiste… De la cel mai înalt nivel, la cel mai de jos, toată lumea stătea la serviciu, chiar dacă nu avea nimic de făcut. Astfel, şi mama mea, o simplă funcţionară, venea acasă târziu iar tata, care lucra la Timişoara, călătorea mult prin ţară, deci, presupunând prin absurt că ar fi ştiut să gătească – dar nu era cazul – tot  nu ar fi avut când. Duminicile mai gătea mama căreia nu-i plăcea deloc bucătăria deşi gătea foarte bine – sau ne duceam să mâncăm la o pensiune. Am plecat apoi la facultate iar când am terminat, am adus-o pe mama la Bucureşti de la Arad şi, în cei doi ani până când m-am căsătorit, a condus ea gospodăria.

A venit apoi clipa în care soţul meu mi-a cerut mâna. Poate printre primele lucruri care i le-am spus  fost „Dar să ştii, eu nu ştiu să gătesc. Ştiu să fac cafea, papară şi tocăniţă de viţel”. La care, soţul meuu mi-a răspuns mândru: „Eu nu vreau o bucătărească ca soţie. E mama (soacra mea) şi angajăm o femeie”.

Zis şi făcut. Numai că soţul meu nu şi-a dat seama şi eu abia mai târziu, că soacra mea era în vârstă, cu diferite suferinţe, că de mulţi ani nu a mai trebuit să se ocupe de gospodărie, soţul meu mânca la popotă (era angajat civil în armată), iar ea işi pregătea câte ceva repede, oricum mâncă foarte puţin şi de regim. În plus, când a trebuit să-şi asume răspunderea pentru conducerea gospodăriei noastre, nu şi-a dat seama că noi nu prea aveam bani, eu eram începătoare, cu salariul mic, dădeam şi mamei şi plăteam nişte ore de franceză şi engleză, deci stăteam practic trei  într-un singur salariu.. Iar soacra mea nu şi planifica cheltuielile, credea că era din nou la Timişoara în gospodăria cu servi-toare toare şi bucătăreassă şi cu bani suficienţi. Aşa că ea cheltuia, desigur pentru noi, şi când i se terminau banii, mai cerea. Astfel, în trei luni am dat faliment, iar soacra mea probabil că a obosit şi ne-a declarat că nu mai vrea aşa, să ne ducem să mâncăm la cantină, iar duminicile – la  mama mea. Aşa am şi făcut, până a venit iarna. Şi, cu toate că mama mea nu stătea departe de noi, aveam tramvai direct, când începuse  frigul, nu ne venea să plecăm. Şi, încetul cu încetul, am început să gătesc. Mai întâi lucruri simple, apoi mai complicate – nu  foarte, nici acum, când pot să afirm că mă pricep, nu am răbdare să fac feluri a căror preparare durează mult. Soacra mea vroia să mă stimuleze şi-mi spunea: „Păi dacă o fată de la ţară cu patru clase ştie să gătească, tu care ai făcut cinci ani de facultate, cum să nu poţi?”. Evident, nu era adevărat, a şti să găteşti nu are decât puţine legături cu pregătirea ta şcolară, doar că ai mai multă fantezie  şi curaj decât persoanele mai simple care fac totul numai după reţete. Nostimada poveştii este că a început să-mi placă să gătesc, iar maică-mea  mi-a spus cu mirare: „Cu cine semeni tu, doar ştii că eu detest bucătăria”. Probabil cu bunica mea paternă despre care am şi scris în „Baabel” când am dat reţeta tortului „trunchi de copac”. Drept care, mama mi-a dăruit o carte de bucate pe care o primise ea atunci când s-a măritat. Ador acea carte de bucate şi o citesc ca…literatură. Este scrisă de soţia celui mai mare regizor shakespirolog din Ungaria (Sandor Hevesi) şi există tot felul de recomandări şi poveşti ca de pildă „cum s-a servit masa la primarul din Stratford upon Avon” sau la scriitorul John Galsworthy. Totuşi, câteva reţete le folosesc, de exemplu plăcinta cu mere care este cea mai bună din câte am mâncat.

Revenind la tocăniţa de viţel, singura mâncare pe care ştiam să o fac, învăţată de la bunica, nu am făcut-o niciodată. Am pregătit tocăniţă de vacă  sau de pui,  dar de viţel nu. Probabil că pe vremea aceea nu se găsea viţel. Am să dau reţeta, deşi bănuiesc că, fiind atît de simplă, chiar şi gospodinele începătoare ştiu să o facă.

Ingrediente: un kg de pulpă de viţel, 150 de grame de ulei, două cepe, un ardei, o roşie, un vârf de cuţit  de sare şi boia.

Mod de preparare

Se taie carnea în pătrate mai mari. Între timp, călim ceapa feliată, după ce capătăt culoare aurie, presărăm boiaua şi mai lăsăm câteva minute să se călească împreună cu ceapa. Mare atenţie, boiaua dacă este ţinută prea mult, se arde şi devine amară. Apoi punem  bucăţelele de carne şi lăsăm să se înmoaie, turnând câte puţin apă. Punem sarea, ardeiul şi roşia şi lăsăm să fiarbă până când carnea devine moale.. Servin cu găluşti sau cuşcuş. Poftă bună!