Andrea Ghiţă: TOŢI FURĂ

Nu fură, ci fură…acolo

Pe la mijlocul anilor 60 am petrecut, împreună cu părinţii, un concediu la Geoagiu Băi. Pe atunci staţiunea balneară din judeţul Hunedoara, căutată datorită ştrandului cu apă termală,  nu avea prea multe facilităţi de cazare, majoritatea turiştilor locuind pe la casele oamenilor din Geoagiu Băi sau chiar din satul Geoagiu. Noi ne-am găsit o cameră de închiriat la mansarda casei miliţianului. În poartă ne-a întâmpinat tânăra nevastă a acestuia  cu o fetiţă care mergea copăcel. Ne-a arătat unde era latrina şi cum să luăm apă de la cişmeaua de pe uliţă, după care am convenit asupra preţului camerei. Condiţiile erau acceptabile pentru anii aceia, când apa curentă şi WC-ul erau un lux şi la suburbie. Am despachetat strictul necesar şi ne-am repezit la ştrandul cu apă termală care avea şi un bazin de dimensiuni aproape olimpice. Am înotat până ne-am săturat,  apoi ne-am dus  la restaurantul “Geoagiu Băi” unde am mâncat şi am dansat tango pe muzica formaţiei locale, întorcându-ne seara târziu, frânţi de oboseală. Dimineaţa ne-am trezit la prima oră în concertul raţelor şi gâştelor, acompaniate discret de şoarecii care rodeau de zor dincolo de pereţii de lemn ai odăii. Când am coborât, tata i-a dat bineţe gazdei şi a întrebat-o de  bărbatul ei, pe care  nu  apucasem să-l vedem. „Dar l-aţi văzut ieri la restaurant, că toţi fură acolo!” „Aşa este, din păcate toţi fură!” a aprobat tata , oftând. „Fură la restaurant toţi miliţienii din Geoagiu” – preciză femeia, lăsându-l buimac pe tata care nu cunoştea forma de perfect simplu a verbului a fi (neutilizată la Cluj) .  Printre hohote de râs i-am tradus în maghiară  că  nu fură, ci fură acolo – adică erau la restaurant.  De atunci sintagma Toţi fură …acolo  a rămas în vocabularul familiei, întrucât reflecta … şi reflectă realitatea.

Cea mai populară… poruncă

Acum câţiva ani, la concursul cu premii al ediţiei de Rusalii a emisiunii Transilvania Policromă  (dacă nu mă înşel Rusaliile catolice coincideau cu cele ortodoxe  şi cu Şavuotul),  le-am propus telespectatorilor  să  ne spună una dintre Cele Zece Porunci. Au sunat foarte mulţi,  abia pridideam să notăm numele concurenţilor. La sfârşitul emisiunii, clasând bileţelele cu răspunsuri, am constatat că peste 90% dintre telespectatori citaseră aceeaşi poruncă Să nu furi!.  Câţiva au spus Să nu ucizi, unul Cinsteşte pe tatăl tău!  şi tot unul singur Respectă ziua de odihnă!.  Această „statistică”  este în consonanţă cu  imaginea pancartelor purtate de diferitele categorii sociale – ieşite în stradă pentru a mărşălui, protesta sau picheta – pe care apare invariabil cuvântul „Hoţii!”,  acompaniat de scandarea „Ho-ţii! Ho-ţii!”.

În România se fură „cât cuprinde”, de la portmoneul şparlit în tramvai de un şuţ până la limuzinele de lux – sustrase cu metodă de grupurile de interlopi. Şi aş putea continua cu o sumedenie de exemple: şinele de cale ferată, cablurile electrice, combustibilul din conductele magistrale, întreprinderile industriale părăsite sunt prădate, jefuite, devalizate. Se fură până şi din bagajele transferate la aeroport, la fel cum se fură la cântar, la casa de marcat, la agenţia de turism. Ca să nu mai vorbesc de tunurile  şi ţepele date în domeniul energetic, al transporturilor sau al construcţiilor, tocmai de cei care se află la conducerea acestor ramuri.   Însuşirea rezultatelor cercetării ştiinţifice, piratarea  creaţiilor artistice şi jefuirea timpului cetăţeanului ţinut la cozi, amânat şi ameţit cu  promisiuni onorate la calendele greceşti, închid acest cerc atotcuprinzător al hoţiei.

Nimeni nu e mai presus de…furtişag

Pe de altă parte, în majoritatea dintre noi convieţuiesc două entităţi: una predispusă la furtişag sau măcar la înşelăciune şi alta vigilentă faţă de furtişagul sau înşelăciunea altuia.

În anii de demult făcea furori o romanţă întitulată „Nu e om să nu fi scris o poezie, măcar o dat’ , măcar odată-n viaţa lui!”  Cred că ar putea fi foarte bine parafrazată în „Nu e om să nu fi făcut o hoţie…” deşi sunt convinsă că există şi astfel de oameni… Foarte puţini…Aproape nevăzuţi.

Să nu credeţi că mă exclud din rândul celor care au şterpelit la viaţa lor.  Fără a trece la socoteală  merele şi prunele ciordite din grădina vecinilor şi a bomboanelor „Puişor” subtilizate din galantarul băcăniei din colţ pe vremea copilăriei, trebuie să recunosc că am furat şi la maturitate. E drept că în condiţii de forţă majoră, dacă asta constituie o circumstanţă atenuantă…

Se întâmpla prin 1978 – 79,  la începutul iernii. Fiul meu, pe atunci de vreo cinci anişori, îşi pierduse catarama de la şoşon, taman pe cea  mai mare zloată. Am plecat în oraş să-i cumpăr alta, dar nu se găseau catarame la niciun magazin de specialitate. Am încercat să-i iau o pereche de şoşoni noi, dar lipseau tocmai cei de mărimea lui. Atunci m-am decis să fur catarama de pe un şoşon de altă mărime. Am luat în mână şoşonul, dar l-am aşezat înapoi ca friptă. Am privit  în jur,  căutând momentul prielnic  acţiunii, dar în acelaşi timp  mă gândeam cu groază că o să fiu prinsă asupra faptului, legitimată şi dusă la miliţie.  Până la urmă m-am îmbărbătat şi am trecut la acţiune: am scos cu o mişcare fulger catarama de pe cureluşa şoşonului şi am băgat-o în buzunar. Apoi, cu inima cât un purice, m-am fofilat cu coşul gol pe lângă casieriţă, aşteptând să strige cineva după mine “hoaţa!”… Dar nu s-a întâmplat nimic  şi după ce m-am văzut în stradă, m-am liniştit şi eu. Acasă i-am dat fiului meu „ trofeul” explicându-i să aibă mare grijă de cataramă, pentru că nu  mai pot „face rost” de alta. Totuşi nu pot nega că fusese o experienţă incitantă, care-mi ridicase nivelul adrenalinei şi  mă făcuse mai înţelegătoare faţă de… cleptomani. Bănuiesc că nici paguba produsă nu a afectat prea mult magazinul…A fost  o găinărie pecare o comisesem forţată de împrejurări, deşi – să fim serioşi – catarama de la şoşonul copilului nu era un obiect vital!  N-am să stau să analizez ce m-a îndemnat atunci şi ce m-a făcut să mă abţin mai târziu, deşi „norocul începătorului” m-ar fi putut încuraja să repet experienţa. Un lucru e sigur:  porunca Să nu furi! mi se adresează şi mie.

Revenind la sintagma Toţi fură… pe care o vehiculam în familie – după memorabila confuzie a tatii  – şi am ales-o drept titlu pentru articolul de faţă,  mă întreb dacă forma identică a verbului a fi la perfectul simplu cu  a verbului a fura la prezent, reflectă vreo trăsătură „tipic românească” sau e pură coincidenţă?

(articol publicat iniţial în revista online www.acum.tv)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *