Doina Gecse-Borgovan: ȘI MARMOTA …

…nu, nu învelea ciocolata în staniol. Pentru că era prea ocupată să se relaxeze la soare. Așa, în mijlocul șoselei și în miezul zilei. Stătea tolănită aproape de linia albă dintre benzi și dacă n-ar fi venit din spatele nostru un motociclist temperamental am fi putut s-o pozăm fără probleme.Era atât de liniștită, de mulțumită, de nemișcată, încât la început am crezut că fusese lovită de o mașină. Ne aflăm pe cea mai înaltă șosea din Europa, între Italia și Franța, e duminică, una din puținele zile calde din vara asta. Marmota și-a făcut apariția imediat ce-am depășit indicatorul albastru cu steluțe galbene pe care scrie Republique Francaise.

…nu, nu învelea ciocolata în staniol. Pentru că era prea ocupată să se relaxeze la soare. Așa, în mijlocul șoselei și în miezul zilei.

Stătea tolănită aproape de linia albă dintre benzi și dacă n-ar fi venit din spatele nostru un motociclist temperamental am fi putut s-o pozăm fără probleme.

Era atât de liniștită, de mulțumită, de nemișcată, încât la început am crezut că fusese lovită de o mașină.

Ne aflăm pe cea mai înaltă șosea din Europa, între Italia și Franța, e duminică, una din puținele zile calde din vara asta.

Marmota și-a făcut apariția imediat ce-am depășit indicatorul albastru cu steluțe galbene pe care scrie Republique Francaise.

Marmota, la soare

Paranteză: nu m-am obișnuit încă cu ideea că pot călători pe unde vreau în Europa. Nu-mi vine să cred că nu-mi trebuie pașaport, viză, invitație, bani pentru cinci zile, asigurare medicală obligatorie și traducere legalizată după toate astea.

Asta-i de fapt, imaginea libertății în mintea mea: să intri în Austria și să nu-ți dai seama decât după vreo sută de kilometri.

Sau să fii în creierii Alpilor Maritimi și să treci indiferent pe lângă indicatorul cu Republique Francaise sauItalia.

Eu una nu pot trece indiferentă: trebuie să mă opresc, să-l adulmec, să-l pipăi și să urlu ESTE, să râd ca nebuna și să sar într-un picior. Și să-i fac o poză, firește.  

Boală (incurabilă) de copil crescut în comunism.

Revenind la marmotele mele, ei bine, nu s-a zărit picior de marmotă câtă vreme am traversat Italia. Cum am trecut granița franceză au apărut de peste tot, cu zecile. Ieșeau de după stânci, mergeau agale în treburile lor, unele se opreau cu lăbuțele pe burtă și ne priveau, altele ne întorceau spatele morocănoase.

Dar diferența dintre Franța și Italia nu rezidă doar în prezența/absența marmotelor.

După cum spuneam, era duminică și ne gândeam cu groază că ni se face foame și trebuie să ne oprim undeva să mâncăm. Cât mai repede, că apoi se închide tot.

În Italia duminica la restaurant mi s-a părut mereu un adevărat supliciu. Ți se aduc pe rând porții relativ mici din aperitive reci, aperitive calde, vreo trei feluri de paste, două feluri de fripturi, desert și cafea. Timp de cel puțin patru ceasuri. De fapt, prilej pentru italieni să se bucure de prezența celor dragi și să stea în liniște la povești.

Nu, recunosc, nu mi se potrivește.

Așa că atunci când am ajuns în micul oraș francez Barcelonette și ni s-a pus în față o pulpă de curcan cu cartofi copți și salată am constatat că suntem, totuși, mai asemănători cu francezii decât cu italienii.

Așa că am mâncat pe săturate în timp ce căutam pe hartă un drum cu mai puține curbe.

Drept însă că espresso-ul de la sfârșitul mesei n-a fost nici pe departe la fel de bun și aromat ca cel italian.

Bine că putem călători unde ne place, ca să avem termen de comparație. Și să facem nazuri. Și să admirăm zeci de marmote țopăind vioaie printre stânci.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *