Am simţit nevoia să continui “dialogul cu mine însămi”. De data aceasta am încercat să-mi clarific noţiunea de afecţiune şi, din nou am apelat la “DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române”. Noţiunea de afecţiune este definită ca “simpatie, prietenie, ataşament faţă de cineva”.Putem spune că toţi avem nevoie de afecţiune într-o formă sau alta, fără ea am fi nişte animale cu instinct, dar care şi ele au nevoie de dragoste, până la urmă. Afecţiunea ne transformă în fiinţe cu suflet şi cu un grad de motivare pentru a trăi.
Liana Saxone Horodi la vernisajul unei expoziţii
Nevoia de afecţiune ne împinge să mergem mai departe, ne alimentează să rezistăm greutăţilor vieţii, cu alte cuvinte, dragostea ne face vii, ne animă. Fiecare dintre noi, simte la un moment dat nevoia de a oferi afecţiune şi de a primi afecţiune. îmi aduc aminte din timpul şcolii, la Liceul Central de Fete ?pe atunci purta numele “Zoia Kosmodemianskaia”- unde aveam dirigintă pe profesoara de matematică Calipso Georgescu (Zozo), fostă profesoară universitară la Iaşi. Era o femeie frumoasă, cu prestanţă şi fetelor le cam era teamă de ea. şi astăzi îmi aduc aminte cum ţipa, cu accentul ei moldovenesc: “Fitiţo, ori eşti proastă din naştere, ori…..ti duci….du-ti, du-ti, să nu ti văd!”. De mine era foarte ataşată, fără să exagerez, cred că era mai ataşată decât de singura ei fiică. îmi era greu să înţeleg cum s-a întâmplat acest lucru. Explicaţia a venit chiar de la Zozo, căci deja ne spuneam pe nume. Soţul ei, un om deosebit, ofiţer, a fost foarte grav bolnav, o boală căreia nu i-a supravieţuit. şi eu- povestea Zozo- am fost pentru ea un om apropiat, care i-a dat curaj, am fost pentru ea ca un “balsam” în zile de deznădejde. Nu-mi venea să cred, pentru că nu m-am gândit o clipă la acest lucru, nu l-am făcut în mod deliberat, a venit în mod natural.
La 19 ani, tatăl meu a fost arestat şi condamnat politic la 16 ani muncă silnică şi confiscarea totală a averii pentru crima de participare la complot de răsturnare a regimului comunist şi crima de spionaj în favoarea Statului Israel (lotul Petre Ghiaţă). Am intrat atunci să lucrez la Cooperativa Arta Aplicată şi ulterior la Cooperativa Arta Lemnului. Produceam articole de artizanat. Cooperativa nu era un loc “ideal” de lucru, deoarece acolo se adunaseră toţi “foştii” care, ca să se menţină, se dedau la turnătorii făcându-ţi viaţa imposibilă. şeful meu ?fost ofiţer de carieră- făcea parte dintr-o familie care aveau un liceu particular în Bucureşti, în care în mod declarat evreii nu erau primiţi. La început am avut mari necazuri cu el. Dar, până la urmă am colaborat pe plan profesional şi, rezultatul a fost că am primit la 20 de ani Premiul I pentru creaţia de artizanat. Când am primit plecarea în Israel, ne-a vizitat acasă, tata era deja cu noi şi i-a spus tatei: “Liana are un talent deosebit să-şi facă din duşmani prieteni!”. Am intervenit şi l-am întrebat: “De ce oare ai trebuit să mă duşmăneşti? Pentru că am avut nenorocul să înfrunt viaţa de la 19 ani, muncind din greu de dimineaţă până seara târziu, când mă întorceam cu autobuzul spre casă şi adormeam în picioare, cu capul pe mâna agăţată pe cureaua de sprijin, în timp ce perechi tinere se întorceau de la şosea înlănţuite bucurându-se de fiecare anotimp?”.
Şi dacă am pomenit de el, prietenia noastră a continuat până la sfârşitul zilelor lui (în urmă cu 6 ani, la peste 90 de ani) şi, continuă astăzi prin fiica lui Victorela Neagoe, o persoană cu calităţi deosebite pe care o iubim mult.
O dovadă de afecţiune am avut-o nu demult, la participarea unui vernisaj de litografii într-o galerie din Haifa. Am avut o primire călduroasă din partea “colegilor de breaslă”. Le-am povestit cât m-au “chinuit” pe mine lecţiile de litografie în perioada când învăţam la Institutul Avni din Iafo cu Propes, unul din cei mai valoroşi profesori. Litografia cere multă, enorm de multă răbdare, lucru străin de caracterul meu vulcanic. “Ce-ţi trebuie ţie litografie? Cine mai are o tuşă de culoare ca a ta?” mi-au spus colegii. Ca să te aprecieze colegii şi să nu creezi animozităţi într-o lume plină de invidii, cred că-i un lucru îmbucurător.
Dar oare totul a fost “roz” în viaţa mea? Ohoho…câte deziluzii am avut!!! Au existat oameni pe care i-am crezut prieteni, poate chiar “cei mai buni prieteni”, am avut o “încredere oarbă” în ei. Cultul prieteniei l-am moştenit de la tatăl meu. Prietenii sunt cei care-ţi arată afecţiunea în momente grele, chiar şi atunci când tu greşeşti.
Mi-a fost foarte greu să-mi pun gândurile pe hârtie pentru că evit să vorbesc despre persoana mea. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să scriu despre alţii, conturând o “galerie de portrete”, scriind despre oameni care au reuşit în viaţă. Am scris despre cărţi, despre oameni, participând cu toată fiinţa mea la bucuriile şi reuşitele lor. Cred într-o lume frumoasă, sinceră, fără frustrări. şi, mai cred în afecţiunea dintre oameni.
La fel cum mărturisea despre sine marea actriţă de film Audrey Hepburn, şi eu m-am născut cu o nevoie enormă de afecţiune şi, cu o nevoie teribilă de a-mi dărui la rândul meu afecţiunea mea, celor cu care vin în contact.
Liana Saxone-Horodi
