(o întrebare shakespear-iană și o mini pledoarie în apărarea proprității private:)
După 70 de ani
6 Martie 1945, zi nefastă a istoriei din România, zi în care practic s-a instalat regimul comunist. Perversă acțiune de tipul ”lupul îmbrăcat în haine de oaie”, căci personalitatea reprezentativă a acestei date este dr. Petru Groza un fel de boier transilvan, bogat, educat, democrat care aparent nu putea fi bănuit de nici-o ”malversaţiune” comunistă sau suspectat de a avea vreun apetit pentru un regim de dictatură bolșevică. El a fost ”calul troian” prin care a fost cucerită ”fără lupte” fortăreața România de către mini partidul comunist cu sprijinul Marelui Imperiu de la răsărit.
Tiberiu Roth la vársta din articol
Eu tocmai împlinisem cruciala vârstă de 10 ani, eram elev în clasa a patra a școlii primare evreiești din Deva și mergeam des spre Liceul Decebal, privind cu nedisimulată invidie spre elevii de liceu care purtau chipiuri și numere brodate pe mânecă, cu însemnele viu colorate ale liceului. Mai târziu aveam să pricep că nu e o mare bucurie să porți astfel de însemne și am trecut la folosirea (nepermisă) a numerelor fixate cu ”patent” :). Dar în acea perioadă în care nu apucasem să fiu încă nici măcar ”boboc” , eram ”naiv” și entuziasmat de prestigiul uniformei de liceu. În plimbările mele dese și inutile spre liceu, treceam inevitabil prin fața unei vile frumoase, modernă ca arhitectură, discret așezată într-o grădină foarte îngrijită, cu un splendid și bogat gard natural mereu ”tuns” , cuminte în spatele unui -parcă totdeauna proaspăt vopsit-grilaj ”geometric” de fier.
Vila Groza
Vila era, (toată lumea din Deva știa asta) a doctorului Petru Groza, personaj ușor misterios care dintr-o dată a devenit în ziua de 6 martie, cel mai important om al României, bineînțeles după Regele Mihai I,pe care îl ”cunoșteam” din toate manualele școlare (pe atunci nu era nicio problemă cu ele:) în care poza lui și a Reginei Mamă Elena erau prezente pe primele pagini.
Un rege prea tânăr pentru vremuri atât de grele
Pe regele Mihai, îl ”știam” mai de mult, căci îl văzusem:) cu ani în urmă, când (deja sau încă) nu era rege, doar Mare Voievod de Alba-Iulia, avea 11 ani și venise pe 15 iunie 1935 în vizită la Lupeni, unde mă născusem cu cinci luni în urmă:). Deși A.S.R nu știa și nici nu avea să afle, eu am devenit al 361 – lea evreu din această localitate minieră, acum al doilea oraș al Văii Jiului, cu aproape 24.000 de locuitori , din care doar 4 evrei. De altfel în toată Valea Jiului din peste 3000 de evrei au mai rămas 30, însă (ce confirmă vocația evreilor de a fi ”puțini dar buni” 🙂 unul din ei, Carol Schreter a fost primarul capitalei Văii Jiului Petroșani timp de două mandate și a decedat ”în fotoliul de primar” (ceea ce în România constituie o performanță de excepție!).
1935. Notabilităţile din Lupeni îl aşteaptă pe Regele Mihai
Evreii din Lupeni, mulți dintre ei cu studii ”liberale”, mulți comercianți, reprezentau clasa mijlocie în această (pe atunci) comună, predominant locuită de mineri amărâți, care în disperarea sărăciei lor au organizat o grevă revendicativă în anul marii crize economice din 1929. Greva a fost reprimată brutal de armata trimisă pentru refacerea ordinii, de guvernul condus de Iuliu Maniu, în numele copilului-rege Mihai I. Zeci de mineri greviști au fost uciși și altesute răniți. Până în 1941, la Lupeni a fost liniște, dacă nu punem la socoteală cele câteva inundații produse de revărsarea apelor învolburate ale Jiului, înghesuit în defileul Bumbești-Livezeni.
În ziua de 21 ianuarie legionarii, coordonați de primarul Craiovean, legionar activ și el, au arestat toți bărbații evrei – printre care pe bunicul și pe tatăl meu – i-au dus la sediul ”cuibului” legionar, pompos numită Casa Verde, unde i-au bătut până la sânge, ca un avertisment că ei nu se joacă.
Probabil că “tratamentul special” pregătit evreilor ar fi continuat după ”rețeta” hitleristă dacă mișcarea legionară, care luase un avânt îngrijorător în România Mare, nu ar fi încurcat planurile generalului Antonescu, devenit conducătorul Statului. Generalul, un militar de carieră și un antisemit gregar, (în ciuda unor relații familiare, presupusă dar nerecunoscută, cu doamne de origine evreiască:) detesta haosul (în cazul evreilor pogromurile), preferând acțiunea sistematică și organizată pentru ”deiudaizarea” României, ceea ce a și realizat cu ”succes” în Bucovina și Basarabia- uluindu-i chiar pe naziștii germani,cu zelul armatei conduse de el – deportând în Transnistria și exterminând peste două sute de mii de evrei.
La Lupeni, la fel ca în toate celelalte localități clasificate ca fiind în ”mediul rural”, evreii au fost adunați și deplasați în ”lagăre de concentrare” temporare până când își găsesc posibilități de domiciliere în orașe.
Bunicul lui Tiberiu Roth
Familia noastră, mai puțin bărbații (bunicul și tata) a fost internată la Nălați, o comună lângă Hațeg, într-un fost castel, părăsit de mult timp și dărăpănat. Mai era încă un lagăr lângă Hațeg, la Păclișa, despre care se spunea că e și mai prost decât al ”nostru” care era foarte prost, fără cele mai elementare condiții de igienă, pe un frig cumplit, cu mâncare proastă și puțină. Dar erau vremuri când până și copiii ca mine (aveam 6 ani) înțelegeau că trebuie îndurat căci n-ai cui să te plângi. Am reușit să ne mutăm la Arad, apoi la Deva, unde ne aflam în ziua de 6 martie, cu 70 de ani în urmă.
Tel maître, tel valet (sau ”cum e turcu’ și pistolul”)
Petru Groza a fost arhetipul politicianului român imoral și” traseist” din toate timpurile. Membru, alături de Iuliu Maniu, al Consiliului Național Dirigent, în calitate de reprezentant al Partidului Național Român (PNR), care a avut o contribuție esențială la alipirea Ardealului și Banatului, a știut să folosească dibaci numeroasele relații pe care și le-a construit în timpul cât a fost ministru pentru problemele Ardealului, în guvernul Averescu, și ca epitrop al Bisericii Ortodoxe Române.
Petru Groza – un boier transilvan
S-a îmbogățit din procesele în care a apărat cauzele marilor latifundiari maghiari din Ardeal, cărora li s-au expropriat o parte din moșii în urma reformei agrare din 1921. Cu această” zestre” s-a despărțit de PNR și de Iuliu Maniu, construind în 1933 cu sprijinul unui grup de gospodari înstăriți din Ardeal, o formațiune politică nouă sub denumirea promițătoare ”Frontul Plugarilor” cu scopul declarat de a sprijini țărănimea grav afectată de consecințele crizei economice mondiale (1929-1934) și de impozitele împovărătoare. Principalul lui colaborator – vicepreședintele Frontului Plugarilor (FP) – a fost Romulus Zăroni, gospodar înstărit, care ar fi fost stigmatizat de comuniști cu ”insultătorul” titlu de chiabur, dar care avea să-și slujească ”mentorul” ajuns prim ministru, ca Ministru al Agriculturii și Domeniilor.
Nu prea avea studii care să-l califice ca ministru, dar le-a completat în timpul ministeriatului, cum s-ar spune, s-a ”calificat la locul de muncă” și la încheierea mandatului avea să aibă diploma și titlul de inginer agronom. Au circulat foarte multe bancuri pe seama culturii lui sumare, printre care și epigrama scrisă de Păstorel (Teodoreanu) rămasă celebră ”Caligula Imperator/A făcut din cal senator!/Domnul Groza mai sinistru/A făcut din bou-ministru!” . Fapt este că în timpul ministeriatului său s-a legiferat și s-a aplicat o reformă agrară dezastruoasă care, împreună cu colectivizarea forțată începută în 1949, au condus la transformarea României dintr-o țară exportatoare de produse agricole în ceea ce este astăzi, o țară în care, deși o treime din populație este rurală, se importă cu un miliard de euro mai multe produse ale agriculturii decât se exportă, în condițiile în care consumul de legume și fructe, pe cap de locuitor, este cu 20% sub media europeană.
Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Zăroni
Decretul lege 187/23 din martie 1945 a distrus fermele agricole cele mai productive ( 100-500 ha) prin limitarea fermelor la 50 de hectare și prin naționalizarea utilajelor agricole de care acestea dispuneau (tractoare,semănători,batoze) sub falsul pretext că terenurile luate vor asigura fiecărei gospodării țărănești o suprafață minimă de 5 hectare.
Reforme și victimele lor
Printre victimele acestei ”contrareforme” care a prejudiciat pentru decenii economia agricolă din România s-au numărat și proprietarii (fermieri) evrei din Transilvania de Nord care au fost deportați cu mai puțin de un an în urmă (aprilie-mai 1944) .Proprietățile lor au fost întâi jefuite în timpul și după deportare. Cei puțini care s-au întors vii sau membri ai familiei care au scăpat de deportare şi-au găsit proprietățile sfârtecate după bunul plac, interesele și capriciile comisiilor locale responsabile de aplicarea reformei agrare. Lucrurile nu s-au oprit aici. Actul următor al tragediei agriculturii românești a fost cel al colectivizării forțate, (Decretul 84 / 2 martie 1949) care a început aproape odată cu încheierea reformei agrare. Deci s-a dat pământ țăranilor pentru ca să le fie luat. Toți cei cărora li s-au confiscat pământurile în 1945 au fost decretați moșieri și au fost deportați în colțuri cât mai îndepărtate ale țării unde li s-au prescris domicilii forțate. Printre ei (absolut inocent) a fost și tatăl meu care a îndurat supliciile domiciliului obligator timp de 7 ani în Odorheiul Secuiesc. Gospodarii satelor, oamenii harnici care au agonisiseră cu truda lor și a înaintașilor (mulți dintre ei beneficiari ai reformei agrare din 1921:) au fost clasați ”chiaburi”, suferind cele mai umilitoare vexații, fiind deposedați de averile lor, obligați să intre în ”colectivă”sau aruncați în închisori dacă se opuneau.
Agricultura românească colectivizată ”prin foc și sabie”, după modelul sovietic, s-a dovedit un fiasco total. Nici măcar disperatele și ridicolele mobilizări ale armatei, studenților și ale angajaților din întreprinderile de stat, trimiși să ”ajute” la muncile agricole, n-au putut ameliora ineficiența, nepăsarea, dezastrul din ”agricultura socialistă”. Dar se nășteau bancuri. Cică un turist străin vizitând un sat, intrigat că nu vede oameni pe nicăieri, intră la sediul primăriei să afle unde pot fi oamenii din sat. Secretara îi explică senin că sătenii sunt la cursuri de limbă engleză:). Turistul și mai intrigat întreabă ”atunci cine muncește?” ” May be the students, may be the army…” răspunde tot senin secretara.
Sunt ”nostalgici” care reproșează guvernelor de după 1989 că au desființat CAP-urile (Cooperativele Agricole de Producție). Multe se pot îndreptățit reproșa acestor guverne, dar nu și desființarea CAP-urilor. Ele nu trebuiau desființate au dispărut prin implozie. Țăranii, așa zișii membri, le-au dezmembrat cu o furie chiar oarbă deoarece nu doar că s-au împărțit dar s-au și distrus lucruri care mai puteau fi de folos.
Ceea ce se poate pe bună dreptate reproșa puterii politice instaurate după prăbușirea regimului comunist este haosul pe care l-a generat în agricultură printr-o legislație aiuritoare care a deschis larg porțile pentru dezmăț, furt, corupție și nedreptate și a compromis șansa redresării agriculturii din România pentru sfertul de secol care a trecut şi pentru încă mult timp de acum înainte!
Constituția. Art 44???
După părerea mea cauza principală a tuturor derapajelor, ”păcatul originar” (poate și ”original”) al ”regimului politic”, instalat după 1989 fără un program politic clar, a fost atitudinea echivocă față de PROPRIETATE, mai exact față de restabilirea dreptului de proprietate încălcat abuziv de regimurile precedente (fasciste și comuniste). Lunga și încă neterminata listă a legilor (uneori contradictorii și totdeauna încâlcite), privind restituirea proprietăților, este dovada elocventă a faptului că preocuparea principală a legiuitorilor nu a fost restabilirea proprietății private, ci doar încercarea de a scoate cumva Statul Român basma curată din situația complicată și încurcată a proprietăților. În loc să rezolve pas cu pas complexa problematică a IDENTIFICARII drepturilor de proprietate, urmată deîndată de SOLUȚIONARE (restituire sau compensare echitabilă), s-a urmat calea întortochiată a ”jumătăților” de măsură care, în loc să clarifice și să rezolve, a creat nou și numeroase conflicte . Un exemplu ”clasic” este ”faimoasa” Lege 215, emanație directă a gândirii ”neocomuniste” (inspirată nemijlocit din sugestiile domnului Ion Iliescu), potrivit căreia un bun luat abuziv și fără bani de Statul (comunist) în loc să fie restituit celui de la care s-a luat, a fost vândut (pe bani) de același Stat (mascat în haine ”liberale”). Dacă confiscarea proprietăților a fost un proces care a durat, în cel mai bun caz, câteva săptămâni, restituirea lor durează de 25 de ani și nu se poate prevedea un orizont de timp pentru o încheiere echitabilă. Societatea, marele public, dar și parte din instituții sunt încă infestate de ”boala comunismului” care privește cu suspiciune proprietatea (în afară de cea de Stat:) piața liberă concurențială (ar prefera una cu ”mercurial”:), afacerea ( uitând că provine de la verbul onorabil ”a face”) poziția socială bazată pe competență confirmată de competiție (nu pe certificate eventual contrafăcute.) și libera întreprindere (care implică responsabilități și riscuri:) Mizeriile morale, furturile din avutul public, multitudinea politicienilor din vârful piramidei sociale arestați, mafiile care fac trafic cu drepturi de proprietate neonorate de un Stat, cu legi îndoielnice manipulate de funcționari lipsiți de onestitate, toate acestea care ne sunt seară de seară prezentate de televiziuni la fel de îndoielnice și lipsite de onestitate, sigur nu ar fi fost posibile dacă reabilitarea dreptului de proprietate și (ca dovadă palpabilă a acestei reabilitări) retrocedarea onestă sau compensarea cinstită a proprietăților de toate felurile naționalizate de un regim abuziv, ar fi constituit (cum ar fi fost firesc) prioritatea zero a nou născutului Stat (presupus) de Drept!!
Încercând să idealizăm statul comunist, conferindu-i ” retro” o față umană:), am putea imagina că de bună credință, neavând alte fonduri disponibile pentru a demara investiția numită ”România Socialistă” s-au luat ”împrumut” toate proprietățile aflate pe teritoriul țării întâi în martie 1945 și apoi în martie 1949 sau doar uzufructul lor. Dacă ar fi fost la mijloc ”întreprinzători” onești și socialismul ar fi fost o ”afacere” rentabilă (așa cum a trâmbițat propaganda comunistă:) era simplu și normal ca după 50 de ani să se ramburseze ”creditul” cu dobândă! Dar cum socialismul a fost o afacere falimentară, ar fi trebuit să ramburseze măcar ce a mai rămas din ”credit”, așa și atât cât a mai rămas. Spre rușinea ”administratorilor” care s-au așezat (nu se știe exact cum:) în fruntea ”bucatelor” țării, în detrimentul intereselor imediate și de perspectivă ale României, n-au fost în stare să ”ramburseze creditul” nici după cei 75 de ani care s-au împlinit în aceste zile!
Poate ar trebui să fim mai îngăduitori, i să înțelegem că anumite modele preluate sau impuse de sovietici nu au putut funcționa .Poate a fost un transplant nereușit, refuzat de organismul ”receptor”. Poate erau concepte idealiste care nu puteau funcționa în realitate. Cum a fost de exemplu Cooperativa Agricolă de Producție (CAP-ul)…
Cooperativa: un blestem sau o binecuvântare?i
Proprietatea comună și chiar munca în comun se regăsesc în preistoria și istoria milenară a agriculturii, una din cele mai vechi îndeletniciri umane și multă vreme cea mai importantă resursă economică a omenirii. Ele nu sunt invenții recente și nici măcar aparținând exclusiv ”arsenalului” comunist. În multe locuri ale lumii, care nici măcar nu au trecut prin experiența comunistă, se practică și astăzi un fel de producție agricolă de tip ”comunitar”, ca de pildă în țări ca India sau Mexic. În schimb în cele mai multe țări foste sau încă sub regim comunist, organizațiile de tip CAP au fost abandonate sau radical transformate ca în Vietnam, Cuba, China.
In Statele Unite unde proprietatea individuală și întreprinzătorul privat constituie pilonul de bază al economiei, se pot regăsi forme de activități de tip cooperatist în agricultură. Fermierii americani practică o agricultură ”supra” mecanizată, culoarea galbenă a bine cunoscutelor mașini marca John Deer domină suveran fermele americane, a căror dimensiune medie actuală este de 441 acri ( 200 hectare) !! Pentru toate activitățile auxiliare fermierii americani și-au constitui ”cooperative” care asigură pentru o anumită zonă și un grup de fermieri, aprovizionarea cu toate produsele necesare (semințe,îngrășăminte,insecticide,unelte) precum și valorificarea recoltelor.
Kibuţul Ein Karem
Dar indiscutabil cea mai interesantă și mai autentică formă a cooperativei agricole, este ”Kibuț”-ul israelian. Secretul succesului, care-i face onorabil chiar şi declinul din ultimii ani, a fost voluntariatul absolut pe care s-a bazat înființarea fiecărui kibuț și motivația ideatică a celor mai mulți membri. În anul 1921 un grup de 35 de tineri evrei, refugiați din Ucraina răvășită de luptele sângeroase dintre „armatele” roșii și albe, dintre ”revoluționarii bolșevici și contrarevoluționarii de diferite filiațiuni politice, s-au hotărât să înființeze un kibuț, la poalele muntelui Gilboa. Probabil că cei 35 de haluți (pioneri) sioniști-socialiști, nu erau mari cunoscători ai Tanach-ului( Bibliei) ,căci muntele Gilboa era locul în care s-a sinucis regele Saul, după bătălia pierdută în fața filistenilor, iar tinerii noștri nu aveau deloc gânduri sinucigașe, dimpotrivă, își propuseseră o bătălie (ce-i drept inegală) cu natura, dar (la nevoie) și cu ”filistenii” agresivi. Locul unde s-au așezat cu corturile era în apropierea izvorului ”Ein Harod” (de la care pe lângă apă au luat și numele:), alături de un teren de 5000 de hectare cumpărat de la un proprietar arab (familia Sursock din Beirut). Terenul situat la intrarea dinspre est a văii Yezreel era acoperit de mlaștini și bântuit de țânțari purtători de malarie. Kibuțnicii s-au apucat de treabă, cu mijloace primitive, dar cu însuflețirea celui care are o misiune de îndeplinit, și au reușit să dreneze terenul mlăștinos și să-l cultive, luând la mână fiecare metru pătrat.
O muncă istovitoare, dar erau tineri, munceau zi lumină și la căderea nopţii, în jurul focului de tabără, dansau, cântau și puneau lumea la cale. Incredibil, dar la aniversarea de un an (și mulțumită climei generoase) kibuțul ”Ein Harod” sărbătorea prima ei recoltă. Valea Yezreel a devenit o zonă atractivă pentru noi și noi tineri sioniști, care vedeau în cultivarea pământului și a ideilor socialiste sensul profund al vieții lor.
O salbă de kibuțuri s-a întemeiat în apropiere de ”Ein Harod” cu sprijinul Organizațiilor Sioniste Americane care au reușit să strângă noi fonduri și au cumpărat tot pământul deținut de familia Sursock, care se întindea pe 40.000 hectare (aproape 400 de kmp). Într-o zi de aprilie în preajma Pesach-ului în anul 1926 mii de kibuțnici din nou înființatele Tel Iosef, Gvat,Beit Alfa, Hepțibah și altele din apropiere, s-au adunat la un concert. În aplauzele entuziaste ale tinerilor, după artiștii amatori din kibuțurile Văii, a apărut în ”auditoriul” improvizat, ospetele de onoare al concertului: Yașa Haifetz, cel mai mare violonist al tuturor timpurilor, un tânăr evreu de 25 de ani, născut la Vilna capitala Lituaniei. Una din piesele lui preferate ,pe care le-a cântat cu pasiune a fost Hora Staccato de Grigoraș Dinicu!
O întâlnire fantastică între tinerii pioneri proveniți din Imperiul Rusiei Țariste, deveniți eroii Israelului și tânărul geniu muzical provenit din același imperiu, devenit vedetă a Americii.
Kibuțul ”Ein Harod” Meuhad, a fost privatizat în 2009 după 88 de ani munciți pentru prosperitatea Țării Israelului. Astăzi mai există 267 de kibuțuri care, în majoritatea, lor și-au completat producția agricolă cu o foarte diversificată producție industrială utilizând tehnologii de vârf, dar în același timp, încă acoperind 40% din totalul producției agricole a Țării. Totuşi majoritatea lor se transformă în diferite forme (fără a leza interesele sau drepturile legitime ale cuiva), în PROPRIETĂȚI PRIVATE ale unor persoane (de regulă juridice:)
Tiberiu Roth,6 martie 2015
