De lunea Paștelui catolic butonam televizorul să găsesc ceva de văzut. (Am constatat că, de obicei, sâmbetele, duminicile și în zilele de sărbătoare nu prea sunt programe ca lumea). Era seara pe la zece, am un principiu adoptat de multe decenii să nu deschid televizorul înainte de opt, indiferent de ce s-ar întâmpla, în schimb stau destul de târziu noaptea. (Asta nu are nici o legătură cu ceea ce vreau să scriu). Căutam ceva care să înceapă la ora respectivă, adesea dau de filme care sunt pe la jumătate, le urmăresc și îmi dau seama că nu am pierdut nimic nevăzând începutul. Dar am avut noroc; la postul unguresc ”Duna” tocmai începuse un film. Cu un titlu aiuristic din cauza căruia nu am identificat filmul din primul moment (și sincronizat, ceea ce mi se pare îngrozitor), văzând primele secvențe, mi-am dat seama că era ecranizarea povestirii lui Truman Capote – Breakfast at Tiffany’s”, ceea ce m-a încântat din primul moment. Apărută în revista ”Secolul XX”, cred că în a doua jumătate a anilor 60, perioada fastă a deschiderii comuniste spre Vest, în românește povestirea a purtat, în prima variantă un tilu destul de abscons: ”Sandvici cu diamante”. După ce am citit-o, a trebuit să mă documentz ca să înțeleg titlul. Până atunci, habar nu aveam ce este Tiffany, am aflat după ce am citit povestirea și am constatat cu mirare că la un magazin de bijuterii din New York…se poate lua micul dejun. Mai târziu, titlul s-a schimbat într-unul mai logic și mai apropiat de original: ”Mic dejun la Tiffany”, iar filmul a purtat această denumire.

Așa cum am spus la început, creația lui Capote m-a încântat. Mi-a plăcut descrierea New Yorkului și cred că de atunci, îmi doresc să văd acest oraș. Capote nu a fost singurul scriitor care a descris, să zicem poetic, New York-ul, am mai citit și în alte cărți, romane, nuvele sau note de călătorie, dar și mărturii personale: un văr de al meu, care a ajuns acolo prin anii 70, mi-a spus că este un oraș care nu se poate compara cu nimic altceva și că merită să fie văzut. Nu am apucat și cred că nici n-am să apuc să-l văd, mi e groază de călătoriile atât de lungi cu avionul, nu e vorba de frică ci că pe mine avionul mă obosește. Dar nu se știe niciodată.

În afara prezentării în povestire a New York-ului, am adorat și ador personajul principal, Holly Golyghtly. De ce îmi place? Poate pentru ceea ce scrie pe cartea ei de vizită: ”Holly Golyghtly – călătoare”. Semnificația acestui cuvânt oglindește caracterul personajului, dorința ei de a fi liberă, de a cunoaște mulți oameni și mai ales – de a descoperi lumea. Este lupta ei față de realitatea mediului din care provine: o fată simplă dintr-un stat din sudul SUA, măritată în adolescență cu un soț vârstnic care are patru copii, dar pe care-l iubește deoarece, orfană fiind și cu un frate oarecum handicapat, le-a oferit protecție, sprijin, ceea ce ea nu poate să uite. Dar năzuinţa lui Holly către un alt mod de viață, de fapt către libertate, este mai puternică. Această libertate este plătită scump, cu niște compromisuri care, până la urmă, îi strică planurile de a fi liberă prin bogăție. Holly este însă o luptătoare și-și croiește viața prin forțele ei. În nici o condiție nu renunță la visuri. Vrea să cunoască lumea, pleacă, dispare în abis ,ultimele informații, presupuse bineînțeles, o transformă într-o zeiță africană.

În povestire, Holly este un personaj poetic, cu un oarecare mister, gingașă dar hotărâtă. Pentru ea căsătoria cu un om bogat este o afacere care ar ajuta-o. Dragostea nu intră în joc. Își iubește bărbatul mult mai în vârstă, ca pe un părinte pentru că a ajutat-o, a salvat-o împreună cu fratele ei pe care il adoră, să nu ajungă în mizerie. Ține la scriitorul povestitor, dar nu ca la un iubit, ci ca la un frate, de aceea îl și numeștre Fred ca pe fratele ei. Dispariția ei, plecarea ei în necunoscut este sfârșitul logic al povestirii, iar presupusa ei prezență la un trib african se potrivește caracterului eroinei

De ce am dat toate aceste explicații? Ca să argumerntez marele păcat comis de Hollywood și mă refer la filmul realizat în 1961 (povestirea datează din 1958). Cu o distribuție minunată și aici vreau să-i amintesc pe Audrey Hepburn în rolul lui Holly, deși inițial realizatorii s-au gândit la Marylin Monroe, dar cred că această alegere a fost mai bună, pe George Peppard în rolul scriitorului și pe alții, printre care pe Mickey Rooney, excelent într-un rol secundar, sfârșitul filmului te dezamăgește profund. Producătorii de la Hollywood au comis un mare păcat, schimbând finalul într-un happy-end banal. Holly nu mai pleacă, nu-și continuă destinul de „călătoare” ci acceptă și răspunde la dragostea scriitorului. Deoarece văzusem filmul cu mulți ani în urmă, țineam minte că sfârșitul a fost schimbat, dar aceasta nu m-a împiedecat să simt aceeași dezamăgire. A dispărut poezia personajului, tocmai ceea ce a făcut din ”Breakfast at Tiffany’s” o capodoperă a creației lui Truman Capote.

Ani de zile, Hollywood-ul a aplicat acest procedeu , schimbând mesajul unei adaptări de carte pentru ca, introducând un happy end , să fie pe placul sprectatorilor. De fapt, era o desconsiderare a publicului american . După ce s-a reununțat la această abordare, s-a văzut că publicul nu a scăzut chiar dacă finalul unui film a fost dramatic. Cu condiția ca filmul să fi fost bun.