Dacă s-ar da un premiu pentru cel mai aberant tămbălău, la locul întâi ar fi candidat cu succes schimburile virulente de opinii pe marginea Legii 217/2015.

Dar şi aberaţiile pot avea miezul lor. Isteria publică din această vară mult prea fierbinte a făcut ca până şi paternitatea legii să fie uitată, astfel că mai nimeni să nu se refere la document ca Legea Antonescu-Scutaru-Gerea, ea fiind adesea botezată „Legea Elie Wiesel”, deşi rolul institutului respectiv a fost, la cererea celor trei parlamentari, doar unul consultativ, după cum se poate citi în expunerea de motive a documentului. „Promovarea” Institutului Elie Wiesel pe primul loc al „vinovaţilor” nu este însă întâmplătoare, pentru că astfel, în dezbaterea publică, directorul Alexandru Florian devine pentru mulţi cenzorul şef care nu va mai permite de acum înainte să se scrie sau să se vorbească despre Cioran, Eliade, Petre Ţuţea, Noica sau Mircea Vulcănescu. Alex Ştefănescu spune limpede că, dacă va scrie în „Istoria literaturii române” despre amintiţii autori, „Alexandru Florian va decide dacă am practicat cultul unor fascişti sau criminali de război şi dacă trebuie să fiu condamnat la închisoare”.

Crin Antonescu clasifică astfel de declaraţii drept „precaritate intelectuală”. Eu, unul, cred că e eronat să te referi la Alex Ştefănescu sau Andrei Pleşu ca la nişte inşi caracterizaţi de sus-menţionata meteahnă. Şi a încerca să expediezi problema Legii 217 acuzându-i pe unii participanţi la discuţii de lipsă de minte (nu ştiu cum să traduc altfel expresia folosită de Crin Antonescu) este o încercare de a rezolva prea uşor dilema nesfârşitei dezbateri. În ceea ce îl priveşte pe Alex Ştefănescu, bănuiesc că nu a citit niciodată textul legii, mulţumindu-se cu comentariile altora despre text, dar ca să îl liniştesc, pe el şi pe alţii care se întreabă dacă îi mai pot citi pe respectivii autori, am să le spun că legea prevede, la art. 2, lit c, că prin persoane vinovate „se înţelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română ori străină”. E drept că nu am cunoştinţele literare ale lui Alex Ştefănescu, dar sunt gata să afirm că nici unul dintre autorii la care s-a referit criticul nu a fost vreodată condamnat definitiv pentru „genocid sau crime de război”. Deci, liber la citit şi chiar la comentat în „Istoria literaturii române”, fără a i se cere voie lui Alexandru Florian. Dovadă, că aşa stau lucrurile, e că la art. 4, alin. 3 stă scris negru pe alb că „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este săvârşită în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei”. Şi atunci, de ce se tot vorbeşte de legea Wiesel? Simplu, şi ăsta-i unul dintre tâlcurile la care ne refeream în titlu: aşa se induce că evreii (prin directorul INSHR, Alex. Florian) nu ne mai dau voie să ne bucurăm şi să comentăm clasicii literaturii române. Ceea ce constituie o tentativă grosolană de manipulare a opiniei publice.

O altă aberaţie este referirea frecventă la lipsa condamnării comunismului în Legea 217/2015. Cei care fac acest comentariu uită că documentul legislativ în cauză a apărut pur şi simplu ca o modificare a Legii 107/2006, emisă, la rândul său, pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă 31/2002, care interzicea „organizaţiile şi simbolurile cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”, precum şi negarea Holocaustului din România. De aceea modificările, binevenite în condiţiile recrudescenţei negaţionismului, extremismului şi antisemitismului la nivel european şi chiar mondial, sunt puţine (de pildă, introducerea Mişcării Legionare printre orientările politice incriminate, definirea Holocaustului în România) şi nu includ condamnarea comunismului.

Sunt cu totul de acord că o lege a condamnării comunismului ar fi fost de mult necesară şi chiar şi azi, la un sfert de veac de la revoluţia din 1989, ar fi încă utilă şi ar constitui o reparaţie morală pentru cei care au suferit de pe urma dictaturii roşii, printre care s-au numărat extrem de mulţi evrei. Dar oare de ce toţi cei care s-au simţit dezamăgiţi de lipsa oricărei referiri la comunism din corpul Legii 217, nu au pornit o iniţiativă civică de strângere de semnături pentru determinarea Parlamentului să ia în discuţie un astfel de proiect de lege? De ce parlamentarii, care au vorbit copios la televizor, la radio şi prin ziare despre lipsa condamnării comunismului, nu au propus o astfel de lege? De ce consilierul prezidenţial Andrei Muraru, care a lansat în spaţiul public ideea eronată că Legea 217 ar fi anticeauşistă, pentru că Ceauşescu a fost condamnat pentru genocid (de un tribunal străin de normele şi practica judiciară – n.a.), nu a cerut public celor cu drept de iniţiativă legislativă să propună şi o lege de condamnare a comunismului? Aş zice chiar că subiectul condamnării comunismului merită o lege specială, nu o menţionare în subsolul uneia care are cu totul altă temă.

Dar şi aici există un tâlc. Suntem, cu toţii, atât de marcaţi de experienţa traiului în comunism încât, nici la 25 de ani de la căderea acestuia, nu ne-au trecut cu totul spaimele totalitarismului, pe care ni se pare că îl vedem peste tot, ascuns până şi într-o astfel de lege. Teama de comunism şi dorinţa legitimă de a-l vedea incriminat a fost o a doua aberaţie cu tâlc a scandalului stârnit de discuţiile pe marginea legii la care ne-am tot referit. Dovadă că directorul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Radu Preda, a declarat, nici mai mult, nici mai puţin, decât că Legea 217/2015 este „pro-comunistă” şi se întreabă „cui îi este, într-adevăr, frică de condamnarea comunismului?”, ceea ce a determinat retragerea, în semn de protest, a patru dintre colegii săi din Consiliul Ştiinţific al IICCMER. Aceeaşi teamă o găsim limpede exprimată şi de Andrei Pleşu, care scrie: „nu vreau să mai trăiesc o dată sub flagelul interdicţiei culturale, sub care am crescut în anii regimului trecut. Nu vreau să fiu suspect nici dacă citesc Sartre, nici dacă citesc Ezra Pound, Céline sau Heidegger, nici dacă admir talentul lui Cioran, mintea lui Noica, graţia atotştiutoare a lui Mircea Vulcănescu”.

Din nou spun: nici o grijă. Dovadă, nu numai textul legii, dar şi faptul că la recent încheiatul Festival de teatru „Underground”, premiul pentru cel mai bun spectacol l-a luat „La ţigănci”, după un text adaptat după Mircea Eliade. Şi nimeni nu a intrat la puşcărie.

Rămâne, însă, valabilă o altă avertizare făcută de Andrei Pleşu: „Legile sunt mai uşor de scris, decât de aplicat”. Nici OUG 31/2002, nici Legea 107/2006 nu s-au aplicat niciodată. Nici când Dan Şova a negat Holocaustul din România, nici când TVR Cluj a descoperit că evreii sunt buni numai „la fum”.

Să sperăm că Legea 217/2015 va avea altă soartă decât OUG 31/2002 sau Legea 107/2006, deşi startul a fost ratat, în cazul nostalgicului pro-hitlerist Daniel Predoiu.

Alexandru Marinescu

(preluare din revista Realitatea Evreiască)