Răsfoind cartea Anotimpurile bărbăției (1982) în care Gh. Țuțui descrie participarea în 1944-45 a armatei române la campania din Cehoslovacia până la ultima zi de război,citesc următoarele rânduri inspirate : Privirea atentă a istoriei patriei noastre, din cele mai vechi timpuri până azi, conduce relativ repede la convingerea că fiecare generație și-a lăsat, aidoma inelelor din trunchiul copacilor, urme pe tot cuprinsul pământului românesc. Această trecere este diferită de la generație la generație, unele defilând victorioase sub arcurile de triumf ale istoriei, altele rămânând încorporate în glia pe care au apărat-o cu prețul cel mai scump – viața – și constituie cel mai bogat filon al avuției naționale. Ea demonstrează că în pofida despărțirilor teritoriale vremelnice și impilării naționale și sociale, atitudinea față de patrie a românilor a fost una.

Se intorsese din al Doilea Război Mondial la care participase până în ultima zi, undevaîn Nordul Cehiei, luptând împotriva armatei germane. Era argeșean, făcuse Școala de

Arte și Meserii. Întors acasă, la Curtea de Argeș a fost angajat la producerea de cadre de lemn pentru ferestrele noii clădiri a școlii din oraș. Curând însă a fost chemat să participe la activitatea politică curentă în care s-a distins probabil prin seriozitatea lui.

Lucrând cu dăruire, a fost propus la cursul de cadre de doi ani al Ministerului Afacerilor Externe.Pe care l-a absolvit printre primii, dacă nu chiar primul. I se anunța o carieră diplomatică de succes. Tatăl ceferist, el muncitor, harnic, ambițios, român sadea, capabil. Numai că pe el nu-l atrăgea perspectiva acelei cariere. Îl interesa mai mult ce a apucat să învețe și dorea să continue să se cultive, să participe la procesul care cerea multă muncă, învățătură. Și-a exprimat dezideratul, rămânând cadru didactic la acel institut care se dezvolta.Existau mai mulți ani de studii, corpul profesoral s-a extins, cerințele de asemenea. Iar el s-a văzut obligat să-și completeze studiile cam mult prea reduse. La fără frecvență, cu o ambiție și hotărâre ieșite din comun a dat în câțiva ani examenele de clasă până la bacalaureat, apoi acesta. Doar matematica și franceza învăța cu ajutorul unor profesoare, restul singur. Și avea familie,două fetițe apărute în anii 1951 și 52. Nu-i era ușor. Fetițele s-au născut în urma căsătoriei (cu mine) în 1950, la absolvirea primului an de studii.

Gheorghe Ţuţui, cu fiica sa, Sanda, în anii 1950

Eu lucram la M.A.E. până la transferarea mea la Institutul pentru Relații Culturale cu Străinătatea unde am fost numită responsabilă cu relațiile culturale cu R.D. Germană. Post care cerea multă muncă, deplasări, prezență la tot felul de evenimente. Ne descurcam greu. Am încercat să duc fetițele la Curtea de Argeș, la bunici, plini d bunăvoință, dar trăiau în condiții prea primitive în căsuța lor de pe deal ca să le pot lăsa în grija lor. Ei ne aprovizionau din belșug cu nuci, mere și …cel mai important, cu țuica făcută de ei, excelentă. Săracii de ei, nu puteau să mă creadă că eu, ardeleancă fiind, nu știam ce-i aia țuică. Niciodată nu ne-a lipsit. O serveam la toți prietenii. M-am obișnuit cu ea de minune. Acum nu mai există nici ei, nici țuica aceea faină. La înscrierea la doctorat soțul meu publicase deja o serie de cărți de istorie. Fusese trimis în țară să țină conferințe, cât și în delegații la Praga, Sofia, Budapesta etc. Lucra enorm de mult, era ambițios, se bucura de recunoaștere, de succes.

Soţii Eva ţi Gheorghe Ţuţui

Odată fetița mai mare – era cam în clasa a patra – avea de scris un articol legat de un eveniment istoric, nu mai știu care. A cerut ajutor de la taică-său.. Acesta i-a dat imediat un citat.La care ea i-a spus :, ”Tăticule, te rog arată-mi unde scrie asta că tu poți greși dacă îmi spui din memorie”. Nu pot uita bucuria soțului meu la seriozitatea copilului. A scos volumul respectiv și i-a arătat cum scrie exact acolo. Fetița a fost satisfăcută. Tata știa. Când îi apărea o carte, ea mă întreba, oare se găsește în librăriile frecventate de părinții colegelor ei ? Faima tatălui ei era o treabă serioasă.

Gheorghe Ţuţui cu fiica sa, Nina, adolescentă

Din păcate, s-a îmbolnăvit de policitemia verra, o suferință care repede termină cu pacienții. Fiind foarte bine îngrijit de un medic de la spitalul Fundeni,numele nu mi-l amintesc, a trăit mult peste media obișnuită.. A mai scris două cărți despre participarea sa la război, una despre Conferința de pace de la Paris, a mai colaborat cu teme de istorie la un ziar al Armatei. Nu putea renunța. Simțea că numai dacă scrie, dacă i se publică, înseamnă că trăiește. Folosea bine mașina de scris.

A renunțat când a văzut că greșește prea mult. Era începutul sfârșitului. Care a venit necruțător de repede. La 16 decembrie 1998, avea 77 de ani. Se vor împlini 17 ani de când nu mai este. A dus o viață de muncă asiduă. A reușit să-și facă un nume. Deși, cum a mărturisit mai demult doctorului Horneț ( de față cu asistenta care evident numai asistentă nu era, era prea bine îmbrăcată, avea un stil de a se mișca, vorbi) la întrebarea ce mai scrie, a izbucnit spunându-i că i s-a urât de atâtea minciuni și nu mai scrie nimic…

Eva Szmuk