Brazi de Crăciun…

Pomii de Crăciun din copilăria mea.

Părinţii mei, evrei atei încrezători în steaua societăţii noi, nu ţineau nici sărbătorile iudaice, darmite Crăciunul. În schimb, îl ţineau bunicii mei adoptivi, Nándor şi Erzsi Friedmann (adoptarea a fost reciprocă; bunicii mei pieriseră la Auschwitz, la fel ca mezinul lor, Ferkó. Fiul cel mare al acestei familii mixte, emigrase în America de Sud în 1947) astfel încât în fiecare iarnă aşteptam cu înfrigurare momentele magice când Moşul aducea brăduţul împodobit şi darurile de sub el. Deşi vremurile erau destul de grele, iar pâinea, zahărul, făina şi uleiul se dădeau pe cartelă (roşie pentru activişti, cafenie pentru salariaţi şi de culoarea untului pentru pensionari – indicând cantităţi din ce în ce mai reduse) bunica făcea provizii din timp şi cocea delicioasele beigli cu mac şi cu nucă (mie îmi plăcea cel cu mac, bunicului cel cu nucă). Bradul era împodobit cu câteva globuri argintii (care scăpaseră nevătămate din război), cu ghirlande din paie şi flori de hârtie, nuci vopsite cu lunar, bomboane salon învelite în staniol argintiu şi colăcei de bezea (pe care abia aşteptam să-i ronţăi după ce desfăceam bradul). Nu era luminat cu beculeţe ci cu lumânărele aşezate în suporturi sub formă de floare şi trebuia să fim cu mare băgare de seamă să nu ia foc bradul, după ce le aprindeam. Niciodată nu l-am surprins pe Moş Crăciun, deşi m-am străduit din răsputeri. Ori tocmai eram la săniuş cu bunicul, ori îmi făceam somnul de după amiază (deşi îmi promisesem să nu adorm). Péter, nepoţelul vecinilor, mi-a dezvăluit în mare taină că Moş Crăciun nu există şi m-a îndemnat s-o spionez pe bunica ca să mă conving că ea împodobeşte bradul şi tot ea aşează darurile sub el. Dar s-a dovedit că era o minciună sfruntată…Mă deruta doar faptul că în unele case bradul se făcea de Crăciun, în altele de Anul Nou. La copiii maghiari venea Îngeraşul, la cei români Moş Crăciun, iar la serbarea de la Politehnică (unde lucrau părinţii mei) venea Moş Gerilă. Am avut onoarea să-l întâlnesc personal pe Moş Gerilă (pe unul din ei, că erau mai mulţi, în mantii strălucitoare de toate culorile) la Moscova, pe stadionul Lujniki în 1959, când am fost în vizită la tata, care-şi făcea doctoratul la Universitatea Tehnică Baumann. Pe stadionul luminat feeric erau mii de copii şi fiecare primea cadouri. Unul dintre moşii aceia înveşmântaţi în straie sclipitoare mi s-a adresat în ruseşte, iar eu i-am spus o poezie ungureşte şi am primit un coşuleţ de portocale. Anii au trecut, eu am crescut, bunica s-a mutat la cele veşnice…Adolescenţa a dat năvală în viaţa mea, iar pomul de Crăciun, după cum se ştie, se împodobeşte mai ales pentru copii.

Şirul Pomilor de Crăciun
Bradul de Crăciun a reapărut în viaţa mea după logodnă. Brăduţul demontabil de material plastic, de vreo jumătate de metru înălţime, îl cumpărase Adi de la magazinul de jucării, unde-i plăcea să-şi petreacă timpul, să repare jucăriile stricate şi să le testeze pe cele sofisticate. Nu dorisem un brad artificial, însă n-am fost destul de agili să ne cumpărăm unul natural. Molizii pricăjiţi, puşi în vânzare în comerţul de stat, se epuizaseră repede şi nu ne ieşise în cale nici un moţ care vindea brazi „adevăraţi”, pe sub mână. Aşa că am împodobit brăduţul de jucărie cu panglici de hârtie colorată, globuri şi figurine mititele de sticlă şi o instalaţie electrică cu lumină intermitentă, meşterită de Adi. Brăduţul acela de plastic, din anul doi de studenţie, a fost primul dintr-un şir de pomi de Crăciun care au adăstat în căminul nostru, câte unul în fiecare an.
Căutarea bradului nu era o întreprindere uşoară. După lăsarea întunericului ne plimbam pe străzile lăturalnice, unde se conturau umbrele muntenilor cu căciuli înalte, care te îmbiau să cumperi brazii pitiţi în spatele blocurilor sau pe lângă gardurile caselor. Nu prea ştiai ce cumperi şi nici nu aveai timp să te tocmeşti, totul mergea pe intuiţie. Parcă simţeam care era brăduţul nostru şi niciodată nu dădeam greş. Adi îl lega fedeleş şi-l duceam, tiptil, pe balcon, pentru ca fiul nostru, Vali, să nu-i dea de urmă. Nici achiziţionarea globurilor nu era un lucru simplu, însă graţie relaţiilor la magazinul de jucării, soţul meu reuşea să obţină cele mai nemaipomenite globuri „de export”. În seara de Crăciun scoteam copilul la plimbare sau mergeam la Opera Maghiară, unde întotdeauna se programa Spărgătorul de nuci. (Era unul dintre semnele discrete ale Crăciunului prohibit, alături de luminiţele scânteietoare ale brăduţilor care se ghiceau dincolo de ferestre. Dacă nu cădea într-o duminică, Crăciunul era o zi de lucru, marcată doar prin aroma cozonacilor puşi la pachet şi hainele „de duminică” purtate de oameni.) Pe când ne întorceam de la spectacol, bradul strălucea în mijlocul camerei şi Moş Crăciun îşi aşezase darurile sub el.

Pe măsură ce treceau anii era tot mai dificil să găseşti brazi de Crăciun. Trebuia să te orientezi după zvonuri. Auzeam că ar fi fost văzuţi ţărani cu brazi într-un cartier mărginaş, dar pe când ajungeam acolo nici urmă de ei. Plecam seară de seară în alt cartier, pe străzi lăturalnice, prin ger sau nămeţi, până găseam (şi întotdeauna găseam) bradul dorit. Odată nici în seara de Ajun nu aveam pom, dar am întâlnit pe stradă un bărbat, coborât parcă din poveşti, purtând pe umeri un brad falnic. Părea să fi venit în întâmpinarea noastră. Altă dată în dimineaţa de Ajun ploua cu găleata şi Adi a ieşit pe balcon să aducă în casă bradul cumpărat din vreme…Când colo, ia-l de unde nu-i! Auzisem că bântuiau hoţii de brazi şi uite că ne călcaseră tocmai pe noi. M-am pornit disperată în oraş, în căutarea unui brad şi, în final, am găsit în piaţă un molid sfrijit cu câteva crengi pleoştite, pe care nu-l dorise nimeni…După ce l-am împodobit cu globurile, jucăriile, beteala şi instalaţia electrică, s-a transformat (ca un căluţ năzdrăvan, la care-i dai tăciuni) într-un pom de Crăciun de toată frumuseţea.

În seara de 20 decembrie 1989, ploua mocăneşte, atmosfera sumbră se înstăpânise peste oraş. Auzisem de cele petrecute la Timişoara şi eram foarte îngrijoraţi. Pe străzile pustii patrulau miliţieni grupaţi câte doi… Ceva m-a mânat să pornesc în căutarea bradului de Crăciun. M-am afundat în noroaiele străzilor mărginaşe şi am umblat până am întâlnit un căruţaş care vindea brazi. Am ales unul muiat de ploaie, l-am legat cu sfoară şi l-am adus acasă. Aveam să-l împodobim în euforia primului Crăciun liber.

Pomul de Crăciun de anul acesta

Anul acesta iarna este cu totul atipică. Fără pic de zăpadă, molcuţă, puţin ceţoasă… Parcă nici brazii nu s-au îndemnat să se adune în pieţe, la mezat. Adi a plecat de câteva ori în căutare de brăduţ, dar de fiecare dată a revenit dezamăgit. Brazii frumoşi erau prea înalţi, cei mai scunzi aveau crengile rare, în rest numai molizi pricăjiţi. Aseară am decis că dacă nici azi, în 24 decembrie, nu găseşte un brad pe placul lui, să-l cumpere pe cel mai nevolnic din piaţă, pentru că îl vom împodobi atât de frumos, încât sigur va deveni minunat.

Azi  dimineaţă m-am dus în oraş. să-mi cumpăr cărţi, iar Adi după brăduţ. Pe când am revenit acasă, în antreu mirosea a sacâz şi Adi m-a chemat pe balcon să inspectez brăduţul. E mărunţel, dar proporţionat, cu crengi bogate, împodobite cu “lumânări” din conuri tinere. Are cetina dublă de un verde strălucitor şi va încăpea de minune pe scrinul pe care, cu câteva zile în urmă, aşezasem hanukia cu lumânărelele aprinse. Adi va scoate din dulap cutiile de carton, vechi de decenii, în care păstrăm globurile cumpărate pe când Vali era de-o şchioapă, şi se va apuca să împodobească brăduţul. Eu îl voi privi fascinată cum anină pe crengi clopoţeii liliachii şi roz, hornarul şi cosmonautul, crăiasa zăpezii, ciupercile, moşi-crăciunii, oamenii de zăpadă, semaforul, locomotiva şi conul de brad auriu, globurile mari portocalii, verzi şi albastre decorate cu scene din poveşti. Din pântecele unei cutii de metal vor apărea iarăşi globurile şi jucăriile mărunte care împodobiseră primul nostru brad, din material plastic. Nu s-au decolorat deloc… Parcă timpul n-a trecut peste ele. Şi asta îmi întăreşte convingerea că momentele magice ale serilor de Ajun fac parte din prezentul continuu al copilăriei.

Andrea Ghiţă

(prima versiune a acestui articol a apărut în revista electronică www.acum.tv)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Plugaru Valer commented on December 25, 2015 Reply

    Povestea bradului de craciun, indiferent de simbolistica pe care o reprezinta (personal eu o consider ca forta a naturii impletita cu vivacitatea pe care ne-o sugereaza), asa cum o prezinta autoarea se repeta des si indiferent locul in care am existat in tara. Acestei povestiri, caci nu este nici cum poveste, ii desprind doua importante aspecte frumos prezentate si al caror prim loc nu stiu careia sa il axcord, primul , foarte important, este al modului in care lumina hanuchiei lasa loc, ca o fireasca continuare, luminii care i se asociaza, imperechindu-le cu putere de simbol, pomului de craciun, al doilea aspect, mai important se refera la copilaria copiilor din zone
    multietnice carora este inadmisibil sa le refuzi drepturi egale cu ale celor de alta etnie, respectiv bucuria surprizei de sub pom care ii face egali intre ei.
    Personal am motive sa impartasesc sentimente asemanatoare cu ale autoarei si ca urmare sa le acord uo insemnatate mai puternica.

  • Tomi Anca commented on December 25, 2015 Reply

    Sarbatori(de iarna?(asa se neutralizeaza aspectul religios))fericite si “La Multi Ani”.tuturor Baabel-istilor.
    In copilarie umblam la prieteni sa vad brazii-npodobiti.Cand copiii mei erau mici le faceam brad,dar asta a durat destul de putin fiindca am venit in Israel cand copiii erau mici: 4 respectiv 2 ani.Baigli cu mac era preferinta mea(si a ramas pana astazi).

  • Edith Nuszbaum commented on December 24, 2015 Reply

    Desi ambii parinti erau evrei (mama intoarsa din lagare, iar tata de la munca fortata), unui copil nu poti sa ii explici ca la tine nu vine nici mos craciun, nici ingeras, cand la toti colegii tai vin si aduc cadouri. Si cu atat mai mult, cand tatal meu era presedinte la “arta jucariilor” unde se fabricau globuri exportate in toata lumea! Si bine-nteles aveam si brad si cele mai splendide globuri. nu mi s-a parut absolut nimic ciudat, doar nimeni dintre prietenii romani sau maghiari nu faceau pomul din considerente religioase, nu erau bisericosi, dar era un obicei frumos, cu miros de brad in casa si motiv sa facem ceva deosebit din ratiile care se “dadeau” pe luna respectiva+cele economisite (daca reuseam) din luna anterioara). In iarna lui 1992/1933 au venit la mine doua prietene evreice, una din Israel (nascuta in Romania) si alta din America, prietena cu cea din israel, dar pe care eu nu o cunosteam dinainte. In acel an nu apucasem sa cumpar brad, doar niste crengi anemice stateau intr-o vaza si erau impodobite cu globuri. Americanca a sarit cu gura la mine, ca nu mi-e rusine ca eu evreica sa fac brad (daca ar fi vazut ea ce brazi am avut eu in copilarie!!!) si m-a facut cu ou si cu otet! Am incercat sa ii explic ca toata viata mea am trait in atmosfera de craciun, dar nu era dispusa sa ma inteleaga. oricum, doar inca o iarna am petrecut in Cluj, iar urmatorul craciun m-a prins deja in israel, unde nu se simtea atunci deloc ca ar fi undeva sarbatoare. Azi am postat poze, dupa 21 ani se vand brazi, mosi craciuni si nu e deloc deplasat ca un evreu sa faca pom de craciun, chiar daca e evreu!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *