Ultimul Congres Sionist la Basel…Următorul la Ierusalim!

Luna decembrie e doldora de evenimente.  Anul acesta și mai și, parcă ar fi un concurs organizat de sărbători naționale,  sărbători religioase pentru toate credințele,  festivaluri , vernisaje, lansări de carte,  concursuri,  târguri ca să nu mai vorbim de evenimente sportive , minirevelioane și colac peste pupăză  trebuie să participăm la efervescența electorală. Abia ne-am liniștit după agitația alegerilor americane și moldovene – care  simțeam că ne afectează nemijlocit  –  iată că suntem din nou în plină agitație cu cine votăm, pe cine votăm căci așa suntem convinși (sau manipulați?) că votul nostru este hotărâtor pentru soarta României care este desigur și propria noastră soartă. Fiecare zi din această vijelioasă (la propriu și la figurat) lună decembrie este deja dedicată unui eveniment de la care nu se poate lipsi. Mă uit pe agendele mele ”digitale” –  prea multe și prea complicate pentru un om născut în prima jumătate a secolului 20  – și bag de seamă că 9 decembrie (ziua de mâine:) e o zi fără evenimente  – în agenda mea  – cu excepția unui spectacol promițător al Teatrului Evreiesc care participă la Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Brașov (încă un festival:). Piesa cu care a venit Teatrul condus cu ambiție și succese de Maia Morgenstern, este istoria amară a călătoriei unei femei din Israel, care se întoarce cu fiul ei în Polonia natală să recapete casa părintească din care au fost izgoniți de naziști părinții uciși în Holocaust.

 

La rădăcini (șorașim)

Mulți naivi și-au imaginat că, firesc, după tragedia din cel de al doilea război mondial și după tragedia asupririi comuniste,  puținii supraviețuitori sau puținii lor urmași vor fi primiți cu compasiune și cu generozitate  atunci când mânați de nostalgii și din dorința legitimă de a recăpăta ceea ce a mai rămas din proprietățile pe care le-au avut bunicii, părinții, frații sau rudele lor, vizitează locurile de obârșie de care îi leagă amintiri și sentimente care se transmit prin generații. Dar de cele mi multe au fost primiți cu ostilitate sau indiferență. Scenariul nu era strict polonez. În toate fostele țări comuniste, care au fost sub teroarea nazistă în perioada războiului, lucrurile au decurs aproape identic.

 

Un ”Pact” ucigaș

Poate în Polonia drama a fost. cea mai acută. Peste trei milioane de evrei care au locuit în Polonia de dinainte de infamul Pact Ribbentrop-Molotov,  au plătit cu prețul vieții ambițiile politice ale celor două mari puteri europene  –  Germania și Rusia  –  și ura bolnavă a celor doi nebuni sângeroși  –  Hitler și Stalin  –  care au reușit prin abuzarea principiilor democrației să pună mâna pe conducerea celor mai mari țări din Europa. Potrivit clauzelor secrete ale Pactului, Polonia a fost tăiată în două. Partea din Est au ocupat-o Rușii, care au deportat  peste un milion și jumătate de polonezi  –  din care peste 300 de mii de evrei  –  trimițându-i la muncă forțată în Siberia. Partea de Vest a fost ocupată de nemți după  o săptămână de la semnarea Pactului, printr-un ”blitz-krieg”.  În 5 săptămâni armata poloneză a fost spulberată fără ca vreuna din statele ”garante” (Anglia și Franța) să facă măcar un gest de de intervenție în favoarea ”aliatului” polonez. Rămășițele armatei poloneze s-au repliat în (”capul de pod”) România (încă neutră) care peste un an avea să devină victima previziunilor secrete ale aceluiaș Pact.  Naziștii au anexat Germaniei, Polonia de Vest (Silezia) , iar din ceea ce a rămas după amputarea estului și vestului din Republica Polonă, au constituit un ”stat fantomă” denumit ”guvernământul general. În fruntea lui a fost numit de Hitler, în calitate de ”Gauleiter” Hans Frank, (după război a fost spânzurat la Nuerenberg) care astfel a devenit stăpân absolut al celor 2 milioane de evrei care ”trăiau”  în ghetouri pe teritoriul de 90 de mii de kmp al Guvernământului. Obsesia lui Hiler în afara ”purității rasiale” (adică segregarea raselor inferioare evrei, țigani, negri, slavi etc. și folosirea lor ca sclavi pentru activitățile nedemne de germani) a fost dobândirea de ”spații vitale” (Lebensraum) pentru germanii din ”diaspora” (Volksdeutsche). Această obsesie a servit ca argument pentru ocuparea Poloniei și explicația hitleristă pentru evacuarea evreilor (în prima fază din așezările rurale) a fost necesitatea de a crea condiții  pentru așezarea acestor ”nemți risipiți”, în locul lor.

 

”Loc” pentru evrei

Ghetou in Polonia ocupată de nazişti

Ghetourile la început erau cartiere păzite, înconjurate cu ziduri sau sârmă ghimpată, din care nu se putea ieși decât în ocazii rare permise de paznici, dar care în interior erau conduse de ”autorități” desemnate de Comunitatea evreiască. Ei asigurau administrația ghetoului, în limitele din ce în ce mai reduse ale resurselor interne. Calvarul evreilor din Polonia a fost lung și dureros. Întâi a lipsit libertatea, apoi hrana  – evreii mureau de foame  – apoi curățenia precară, bolile  și lipsa îngrijirii medicale au generat epidemii, munca forțată, epuizarea frigul secereau vieți. Ritmul în care se murea era nemulțumitor. Execuțiile sumare, împușcările în serie, nu asigurau ”productivitatea” purificării rasiale. Soluția care să-i mulțumească era așteptată cu înfrigurare de naziștii și fasciștii, nemți, ucraineni,  dar și polonezi. Soluția ”Finală”!! Tehnicieni specialiști  și savanți în ale vieții și morții au elaborat ”tehnologii” eficiente pentru a ucide milioane de oameni, dar mai ales evrei. La Wansee, în 1942, într-un peisaj feeric la o întrunire stropită cu cele mai alese șampanii, s-a aprobat de cea mai înaltă ierarhie a statului german Soluția Finală (Endlösung).Totul trebuia să se mențină în cel mai strict secret. Niciun ordin nu era scris, totul se transmitea oral. Cel care scăpa o cât de vagă aluzie era drastic pedepsit. Dar criminalii se înțelegeau din priviri și cooperau în acțiuni pe care în sinea lor le aprobau și le executau cu frenezie. Probabil nu toți, dar destui, pentru ca cea mai incredibilă şi oribilă crimă din istoria modernă a lumii să se fi putut întâmpla. Mulți nu au crezut atunci, unii nu cred nici acum. Șeful criminalilor, Hitler  –   care s-a sinucis în ”bunkerul” lui pe data de 30 Aprilie 1945 când încă mureau de foame sau de epuizare puținii supraviețuitori ai ”genocidului”, care încă rătăceau disperați pe drumurile bombardate ale Germaniei învinse  –  a dictat cu o zi înainte de moarte doamnei Junge (secretara lui) un testament. Nu despre dezastrul poporului german pe care a produs-o el și clica lui, nici despre moartea zecilor de milioane de oameni, îndeosebi europeni, de care el a fost răspunzător, nu despre orașele în ruine şi nici despre monumentele distruse de războiul pe care l-a determinat. Nu, nimic din toate acestea. Iată ultimele lui lui gânduri lăsate moștenire testamentară : ”Înainte de toate, ultima mea voință  –  pe care v-o transmit vouă, conducătorilor și subordonaților  –  să respectați și să aplicați cu rigoare legile rasiale și să nimiciți fără milă evreimea internațională care otrăvește națiunile lumii”

Cele mai mari lagăre de exterminare

 

Tehnologia crimei

Au murit aproape 3 milioane de evrei  din Polonia și au murit în Polonia, în lagărele de exterminare, încă 2 milioane evrei din toate țările Europei. Ei au fost aduși cu nesfârșite  transporturi pe căile ferate ale diferitelor țări, nestingherite de bombardamentele aliaților, care au avut avioane și bombe suficiente să distrugă până la temelii Dresda și multe alte nestemate ale culturii europene, dar au afirmat că bombardarea căilor ferate care duceau spre Auschwitz și alte multe lagăre de exterminare de pe teritoriul  Poloniei și Germaniei ar fi diminuat capacitatea armatelor aliate de a înfrânge pe teatrele de război mașina infernală a Wermacht-ului. Este o profundă dilemă morală – chiar și acum după peste 70 de ani de la săvârșirea genocidului  –  dacă forțele aliate ar fi putut împiedica sau măcar  diminua dezastrul uman din perioada celui de al doilea război mondial.Cel puțin 15 milioane de oameni au fost exterminați din motive rasiale, ideologice sau politice, din care 6 milioane de evrei.  Bătrâni, adulți și copii. Uciși în lagărele de exterminare din Auschwitz, Treblinka, Belzec, Sobibor, Chelmno și multe nume ale atâtor locuri de groază. Milioane de evrei au fost împușcați și zvârliți în gropi comune; alte sute de mii în teritoriile sovietice  și poloneze ocupate de germani,  aproape un milion au murit de foame, frig și epidemii  în sutele de ghetouri S-ar fi putut evita sau măcar diminua această  barbară vărsare de sânge petrecută în mijlocul Europei, în mijlocul secolului 20? S-au scris nenumărate tomuri despre acest subiect cutremurător. Poate lumea civilizată, democratică, să fie suspectată de complicitate prin indiferență,  lașitate sau lipsă de compasiune? Oare se poate reproșa țărilor Europei de Vest sau Statelor Unite, dar mai ales  Marii Britanii că au interzis sau au limitat drastic intrarea în țările lor a refugiaților evrei izgoniți și vânați de naziști ?

 

Complici sau indiferenți?

Dintre toate țările care refuzau să prmească refugiații evrei cea mai  decisă să nu accepte imigranți evrei a fost Marea Britanie, cea mai puțin îndreptățită să ia o astfel de atitudine. Cartea Albă,  redactată sub patronajul lui Winston Churchill, în 1921, care spre liniștirea arabilor prevedea limitarea imigrării evreiești în Palestina, contravenea în principiu Declarației Balfour. Formulată super diplomatic și cu largi posibilități de interpretare, totuși acest document garantează susținerea de către Guvernul Majestății Sale a proiectului sionist, măcar prin recunoașterea unui cămin național pentru poporul evreu și recunoaște legătura istorică între poporul evreu și Țara Sfântă. Declarația Balfour, care a fost trimisă pe data de 2 Novembrie 1917 Lordului Rotschild  –  președintele în exercițiu al Congresului Sionist Mondial – promite evreilor ceea ce nu avea:încă Palestina dee atunci – un Vilayet turcesc. Dar lucrurile s-au precipitat neașteptat de repede. Generalul Allenby a cucerit Ierusalimul peste o lună, pe 7 Decembrie 1917  Gurile rele spun că Declarația Balfour a fost dată din motive politice conjucturale, Anglia având nevoie de susținerea numeroaselor organizații evreiești din Rusia pentru a preîntâmpina incheierea unei păci separate cu Kaiserul german Oricare ar fi fost motivația Declarației, ea a însemnat primul act politic semnificativ pe calea grea și lungă  care avea să ducă la întemeierea  Statului Israel. După cucerirea Ierusalimului, următorul pas hotărâtor a fost așezarea pietrei de temelie a Universității Ebraice  – pe muntele Scopus  –  prima universitate din lume, cu limba de predare ebraică. La acest moment simbolic cuvântul de deschidere a fost rostit de Lordul Balfour. Winston  Churchill  a plantat un pom, iar Albert Einstein  –  scuzându-se că nu vorbește încă ebraica  –  a prezentat prima prelegere publică despre Teoria Relativității. În ciuda acestor  remarcabile evenimente,  a rămas în vigoare Cartea Albă  –  cea mai importantă piedică în creșterea numerică a ”Yișuv” ului evreiesc – ori e evident că fără o masă critică a populației, ideea de cămin național rămânea cel  mult o figură de stil.  La izbucnirea celui de al doilea război mondial,  în 1939, o nouă ediție a Cărții Albe prevedea limitarea imigrației evreiești la 75000 de persoane în următorii 5 ani. După încheierea războiului, la 8 Mai 1945, au avut loc alegerile în Marea Britanie, partidul Conservator condus de ”supereroul celui de al II-lea Război Mondial”, Winston Churchill, a pierdut la mare distanță de partidul Laburist. Evreii erau convinși că noul guvern englez, condus de Clement Atlee, va suspenda restricțiile prind imigrația evreilor în Palestina, ținând seama și de dezastrul Holocaustului.Toate speranțele naive au fost însă spulberate de dl.Bevin, noul ministru de externe al Angliei, care a înăsprit condițiile pentru imigrația evreiască, a refuzat acceptarea intrării în Palestina până și a  puținilor supraviețuitori ai Holocaustului.  În schimb a dispus arestarea conducătorilor Yișuv-ului. În timp ce dl Bevin își arăta mușchii și dorea zor nevoie să intre în grațiile arabilor, câteva sute de mii de evrei, care au scăpat cu viață din ororile lagărelor de exterminare, bântuiau  debusolați pe drumurile Europei.

 

Sfârșitul deznădejdii, începutul speranței

Supravieţuitori (DP) în lagăre de aşteptare

Primele lagăre eliberate au fost cele din Est, de către armata sovietică. Maidanek, la 23 iulie 1944 (în timp ce  la Auschwitz era în toi exterminarea evreilor deportați  din Ungaria și Transilvania). Auschwitz a fost eliberat în 27 Ianuarie 1945.Treblinka, Sobibor și Belzec n-au fost eliberate niciodată, ele au fost distruse de naziști, în încercarea tardivă de a șterge urmele crimelor, iar puținii deportați încă în viață au fost evacuați prin marșuri forțate, spre alte lagăre. În Vest armata americană și cea britanică au eliberat în aprilie-mai 1945, lagărele Buchenwald, Bergen-Belsen, Dachau, Ravensbruck, Mauthausen, Theresienstadt ca să le amintim doar pe cele mai importante. Supraviețuitorii, complet dezinformați (în lagăre nu exista acces la nici un fel de mijloace sau surse de informare) încercau disperați, slăbiți fizic și moral, să-și regăsească familiile sau măcar să afle ceva despre soarta celor apropiați. Primul imbold a fost acela de a se întoarce la casele lor.  Nu aveau bani și nici un fel de alte valori, nemții au avut grijă să le confiște. Nu aveau nici măcar acte de identitate. Mijloacele de transport, trenurile erau într-o  stare jalnică. Nu se puteau înțelege cu lumea din jur, puțini dintre ei vorbeau o limbă de largă circulație. Nu putem omite faptul că imediat după eliberarea lagărelor, armatele eliberatoare, Crucea Roșie, organizații filantropice, organizații evreiești ca Joint-ul și organizațiile sioniste le-au oferit supraviețuitorilor maximum de asistență și grijă. Dar erau mii de cazuri și situații individuale pentru care nu se găseau răspunsuri sau soluții imediate. Oamenii care au trecut prin experiența  cumplită a lagărelor, care s-au trezit dintr-o dată buimăciți, realizând că viața lor a fost sfărâmată că și-au pierdut părinți și soți, copii și frați ,cu o ultimă speranță s-au îndreptat spre ceea ce a fost..acasă.

 

Semnalul de alarmă

Pogromul din Kielce

Kielce este un oraș respectabil din sudul Poloniei, întemeiat în secolul V de către celți. Oraşul a primit denumirea din Kielce, din anul 1213, și s-a dezvoltat de atunci  mulțumită numeroaselor bogății minerale din împrejurimi, industriei şi comerțului care au înflorit în orașul care azi are cu 200 de mii de locuiori. Istoria  orașului a fost agitată de-a lungul secolelor, deoarece fiind în apropierea frontierei actuale a Poloniei și-a schimbat în mai multe rânduri ”stăpânirea”. Până la sfârșitul secolului XVIII-lea a fost sub suveranitatea  arhiepiscopilor Cracoviei, care nu au permis evreilor așezarea în oraș. De altfel nici acum (după două secole) nu locuiește în Kielce nici-un evreu. Între aceste limite temporale, o treime din locuitorii orașului au fost evrei care au contribuit esențial la dezvoltarea  lui și care, alături de polonezii din oraș, au fost  pe rând supuși ai Austro-Ungariei, ai Rusiei sau Ucrainei  E greu de presupus că aceasta ar fi fost cauza pogromului din 11 noiembrie 1918, în care au fost uciși 4 locuitori evrei și mulți alții bătuți sau răniț. La izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial în Kielce erau 30 de mii de evrei, care au fost închiși în ghetou şi apoi deportați. S-au reîntors 200. Mai puțin de 1%. S-au organizat într-un Comitet Evreiesc cu sediul pe o stradă din centru, având ca scop ajutorarea, îndrumarea sau informarea altor evrei din Kielce care eventual s-ar mai întoarce. Incredibil și cutremurător, în 4 Iulie 1946, după război și după Holocaust a avut loc un nou pogrom în Kielce.  Au fost omorâți 42 de evrei. Această groaznică veste a fost ca un semnal pentru supraviețuitorii buimăciți și sfâșiați de durerea pierderii celor dragi, de pierderea căminelor, de frustrările dezrădăcinării. Nu mai aveau decât o singură alternativă. În Țion, în Palestina, împreună  cu toți evreii  care au supraviețuit Holocaustului.  Nu mai avea importanță nici măcar fapta abominabilă care, chipurile,  a determinat izbucnirea pogromului. Un copil de 8 ani, care locuia cu părinții în apropierea Comitetului Evreiesc, a dispărut de acasă. După 3 zile s-a întors acasă spunând (potrivit afirmațiilor tatălui) că a fost răpit și ținut ostatic într-un beci de un evreu care voia să-l omoare. Copilul a arătat cu degetul spre un membru al comitetului din apropiere. Suficient pentru ca o mulțime deja isterizată  de tatăl copilului, cu suspiciunea de ”omor ritual”, să atace cu furie și mai ales cu arme, pe cei aflați în clădire. După 50 de ani, copilul de odinioară a recunoscut că a mințit sub amenințarea propriului său tată. Bineînțeles că s-au găsit tot felul de ”conspiraționiști” care au afirmat că pogromul  a fost pregătit pe baza unui scenariu ba de NKVD, ba de Biserica Catolică, ba de Guvernul polonez din exil. Și desigur s-au găsit și unii care au afirmat că pogromul a fost pus la cale de ”Sionismul Mondial” 🙂

 

Speranța este Hatikva

În acest timp ”Sionismul Mondial”  era preocupat de organizarea celui de al 22-lea Congres Mondial care a avut loc  –  între 9-24 Decembrie  !946  –  la Basel. Era primul congres de după Holocaust, după un ”hiatus” de 7 ani câți au trecut de la precedentul Congres, al 20-lea, care s-a ținut la Zürich. Cel de al 21-lea nu a avut loc. Pregătirea Congresului 22 a fost dominată de emoția și doliul încă proaspăt, pentru cele 6 milioane de victime ale Holocaustului, dar și de răspunderea pentru soarta supraviețuitorilor tratați cu neînțelegere și indiferență de statele europene în care se aflau risipiți și discriminați în diferite împrejurări. Cea mai mare parte a evreilor din lume a devenit conștientă de faptul că singura soluție pentru ”problema” evreiască este reîntemeierea unui stat independent și suveran în Țara (Ereț) Israel. Organizația Sionistă Mondială (WZO) a devenit cea mai importantă și mai numeroasă organizație  a evreilor din lume. Pentru alegerea delegaților la cel de al 22-lea Congres au votat 2.159.000 de membri ai diferitelor  curente politice sioniste. Astfel a rezultat un congres având competența unui parlament al poporului evreu, format din  125 delegați ai partidelor de stânga, 106 delegați de orientare liberală (Clal sioniști ) 48 delegați ai curentelor religioase (Mizrahi) și 36 delegați ai curentelor de dreapta (revizioniști). În total 314 delegaţi, aproape de parlamentul ideal aprobat prin referendum (controversat) în România. Congresul era conștient și  principial de acord că cea mai urgentă misiune sionistă este ridicarea barierelor puse de guvernul englez în fața imigrației (alia).  O soluție inacceptabilă urma totuși să fie dezbătută de Congres. E vorba de așa numita cantonizare a Palestinei, propusă de  Herbert Morrison, prin care se prevedea împărțirea ţării în patru provincii: una arabă (40%) una Evreiască (17%) și două britanice (43%). Președintele WZO, Haim Weizmann, într-o impresionantă cuvântare a chemat toate organizațiile sioniste să acționeze unite și cu hotărâre pentru împlinirea cât mai rapidă a viziunii lui Herzl, dar a dezavuat în același timp folosirea acțiunilor armate ”voluntare” pentru atingerea unor ținte limitate (făcând aluzie la acțiunile de tip ”terorist” întreprinse de Irgun și Echipa Stern).Weizmann a condus cu înțelepciune și eficiență destinele mișcării sioniste, sprijinindu-se exclusiv pe sprijinul britanic în care avea încredere nețărmurită.

Al 22-lea Congres sionist

A îndemnat congresul la moderație și la ”folosirea căilor judecății drepte, prin care Israel va fi mântuit”. În opoziție cu atitudinea împăciuitoristă a lui Weizmann, aripa de stânga, având în frunte pe David Ben Gurion,  a fost susținătoarea realizării prin orice mijloace (legale și morale), de îndată, proclamarea Statului Evreu. Acum este momentul pentru a o face cu sau împotriva Puterii Mandatare. La vot opinia susținută de Stânga a câștigat în fața punctului de vedere liberal. Ben-Gurion a fost ales președinte al Congresului Sionist. Statul Israel a fost proclamat după un an și jumătate de la acest Congres și Ben Gurion a devenit primul său prim ministru. Dar, la scurt timp după aceasta, Chaim Weizmann a devenit primul președinte al statului Israel (orice asemănare cu orice situație care ar putea fi considerată similară este pur întâmplătoare:).

Congresul al 22-lea a avut loc acum 70 de ani .A fost al zecelea Congres care s-a ținut la Basel. Toate Congresele Sioniste care au urmat s-au ținut la IERUSALIM.

 

Tiberiu Roth, 9-15 Decembrie 2016

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Plugaru Valer commented on December 16, 2016 Reply

    Desprind doua concluzii dupa o lectura bine motivata atat prin amanuntimea datelor prezentate cat si prin modul in care ni se subliniaza reusita unei miscari care a animat cea mai mare parte a evreilor – sionismul. Prima dintre idei este aceea ca lupta a fost platita cu prea multe vieti si durere. Cea de a doua ca la Bazel s-a pus problema de a transforma idea in actiune continuata pana la reusita constituirii Statului Israel, ca urmare locul firesc al urmatoarelor congrese trebue sa fie si sa ramana Ierusalimul.

  • Teșu Solomovici commented on December 16, 2016 Reply

    Tiberiu Roth are pana unui povestitor înnăscut. Jurnalistica sa e istorie. Acum, în prag de an nou, să-i urăm sănătate și să continue. Teșu Solomovici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *