Evreii, Ardealul și ”Unirea”.

Cum au ajuns evreii în Ardeal? Iată o întrebare  la care nu putem răspunde cu una cu două, căci este o poveste lungă și complicată. Toate poveștile cu evreii sunt lungi și complicate, dar sigur cea mai lungă și mai complicată este istoria lor considerată a fi început acum aproape 6000 de ani. Un popor mic, dar cu o istorie mare. Să încercăm s-o abordăm mai  pe îndelete. Cum-necum, o parte  a evreilor exilați din patria lor ancestrală, a ajuns în Europa,  pe căi, prin mijloace și în perioade diferite. Cea mai primitoare țară a Europei  spre sfârșitul evului mediu s-a dovedit  a fi Regatul Poloniei

Polonia primitoare

Creștinată sub domnia lui Cazimir I a cunoscut o continuă dezvoltare, întreruptă doar pentru o scurtă perioadă de năvălirile mongole. Țara era întinsă, trebuia administrată cu înțelepciune și eficiență, pentru asta  era nevoie de oameni școliți pe care să se poată bizui  așa că regii și nobilimea Poloniei, au primit cu brațele deschise pe evreii ”așkenazi” expulzați din Europa de Vest.  Le-au acordat diferite privilegii și au agreat autoritatea rabinică  pe care se baza autoguvernarea comunităților evreiești, precum și limba idiș, ca un fel de limbă de comunicare semioficială. Au încredințat unor evrei pricepuți, baterea monedelor, deci este explicabil că  s-au găsit monede poloneze inscripționate cu litere ebraice:).

La începutul secolului 13 era deja o populație evreiască stabilă și așezată în orașele poloneze fie în cartiere distincte, fie în conlocuire cu populația poloneză creștină. În 1569 statul polonez a căpătat o nouă dimensiune, prin uniunea politică cu Marele Ducat al Lituaniei, devenind cea mai mare țară a Europei din acel timp, unde trăia trei sferturi din întreaga populație evreiască a continentului, în ciuda pogromurilor  organizate și săvârșite de bandele cazacilor ucraineni conduse de Bogdan Chmielnițky. Polonia ”Mare”  stăpânea o suprafață uriașă, de un milion de kmp, și bineînțeles că a fost atacată în repetate rânduri de ”bunii vecini” Rusia, Prusia și Austria care au” tranșat-o” în trei etape (1772, 1793 și 1795)  până când nu a mai rămas nimic din ea.

Polonia tranşată

Napoleon, care s-a războit cu toți vecinii Poloniei, a reușit să refacă pentru scurt timp un  mic stat polonez (ducatul Varșoviei) care după căderea lui Napoleon, a devenit – sub numele oficial de ”Regatul Poloniei” – un stat vasal al Rusiei (supranumit Polonia Congresului:). Cei aproape un milion de evrei care au prosperat, dar au și contribuit semnificativ la înflorirea Poloniei, s-au trezit  unii (cei mai norocoși) în Prusia (de unde au plecat:)  alții în  Galiția austriacă, dar cei mai năpăstuiți în Rusia , în uriașul Gheto (așa zisa ”zonă rezidențială”) care cuprindea teritorii din Ucraina, Bielorusia, Basarabia, Lituania.  Mai sunt și alte povești, legende sau poate fapte reale în legătură cu ”descălecarea”:) evreilor din zona Europei de Est. Se presupune (dar sunt și dovezi arheologice care susțin această ipoteză, că primii evrei care s-au stabilit în teritoriile Daciei și Pannoniei  și au devenit strămoșii celor de azi:) au venit din Iudeea ca soldați în legiunile romane. După cum se știe, romanii au  ocupat în mod repetat și pe durate mai lungi teritoriile amintite. Dacă ar fi să dăm crezare acestor presupuneri, evreii din România și cei din Ungaria ar trebui să aibă o istorie și foarte multe trăsături comune:) .

 

Evreii din Ungaria

Pe orice cale or fi venit, este cert că de la începuturile regalității maghiare, evreii erau deja prezenți și… nedoriți. Abia sub domnia regelui Bela al IV-lea, care a repopulat țara pustiită de invaziile mongole, au fost acordate anumite drepturi și protecții evreilor ceea ce i-a determinat să vină spre Ungaria .Idila însă nu a durat mult, căci în 1360 regele Ludovic I, i-a expulzat pe evrei din Ungaria și inclusiv din Transilvania, care  de la începutul regalității maghiare a fost un voievodat sau principat supus regatului. Regatul Ungariei era în perioada evului mediu un regat puternic și cel mai important din Europa Centrală. În secolul 15, dominat de cei doi regi din familia Corvin (Iancu de Hunedoara și Matei ), a atins apogeul puterii și faimei, dar tocmai după această culme a gloriei s-a petrecut prăbușirea. În 1526 – pe fondul insistenței Imperiului Otoman, condus de sultanul Suleyman Magnificul, de a extinde cuceririle sale din Europa – a avut loc funesta Bătălie de la Mohács, în care ungurii aliați cu austriecii au fost învinși fără drept de apel. Regatul Ungariei practic a fost desființat.

Partea de sud-est a devenit un grup de eyalete turce, Transilvania un principat vasal Înaltei Porți (la fel ca celelalte două principate românești ) iar partea de vest – dincolo de Dunăre –,cu capitala la Bratislava, a ajuns sub ocupație habsburgică. Evreii au devenit supușii a trei stăpâniri diferite, cu atitudini și comportamente diferite.

Principatul Translvaniei în 1570

Cel mai tolerant mediu pentru evrei a devenit Transilvania, multietnică, multiconfesională, (inclusiv protestantă, reformată și unitariană) care era mult mai dispusă și interesată să folosească abilitățile evreilor în schimbul acordării unor minime drepturi cetățenești. În timpul domniei lui Gabriel Betlehen, statutul evreilor a fost garantat prin ”privilegiile” acordate în anul 1623. Spre deosebire, în Ungaria aflată sub autoritate austriacă, se înăsprea atitudinea față de evrei în special față de cei migranți din Moravia și Galiția. O oarecare ameliorare a adus venirea la domnie a împăratului Iosif al II-lea. A început să bată și în Austria vântul libertății stârnită de Revoluția Franceză și dusă în toate colțurile Europei de năbădăiosul Napoleon. Una din consecințele acestui nou spirit a fost revoluția din 1848, mai corect spus revoluțiile din 1848 care au agitat aproape toate capitalele europene, dar care, pornite cu deviza neîmplinită a Revoluției Franceze care promitea libertate, fraternitate și egalitate pentru fiecare cetățean fără discriminări, s-a metamorfozat într-o succesiune de revoluții naționale. Și în loc ca aceste revoluții să fie convergente în scopul împlinirii acelorași deziderate ale cetățenilor împotriva aristocrației feudale, s-au transformat în războaie între naționalități. Nu mai departe ca în Transilvania burghezia maghiară în loc să se lupte cu propria aristocrație pentru propriile drepturi democratice, s-a războit împotriva românilor aliați cu asupritorii habsburgi.

Pașoptiștii maghiari au obținut votarea în Dieta mutată la Bratislava a celor ”10 legi din Aprilie” printre care și aceea că toți cetățenii, indiferent de religie și etnie au aceleași drepturi și libertăți ( în afară de evrei, cum precizează legea:). Furtuna politică stârnită de Napoleon la începutul secolului prin crearea Confederației Statelor Germane a fost fructificată cu un decalaj de jumătate de secol de Bismark inițiatorul – în 1866 – a războiului de ”șapte săptămâni” împotriva Austriei a cărei consecință a fost crearea a două imperii devenite mai târziu aliate: Imperiul German și Imperiul Dualist Austro-Ungar. Acesta din urmă – născut din teama ca imperiul habsburgic s-ar putea prăbuși după înfrângerea suferită în scurtul război cu Germania – s-a bazat pe un compromis constituțional negociat între Ungaria și Austria. Fiecare din cele două state se bucura de o autonomie deplină cu parlament și guvern propriu, comune fiind doar portofoliile Apărării și Externelor și, bineînțeles, persoana monarhului. Principatul Transilvaniei a devenit parte a Ungariei. Această formulă de guvernare – care a alterat caracterul multinațional.al Imperiului, în loc să consolideze egalitatea națiunilor componente – a creat pentru națiunea maghiară un statut privilegiat în dauna celorlalte națiuni componente ale Imperiului. Cei mai afectați de soluția compromisului s-au simțit românii și sârbii care aveau o susținere politică de factură nouă prin cele două state naționale: Regatul României în frunte cu proaspătul întronat Rege Carol I și Principatul Serbiei în frunte cu Milan Obrenovici (născut la Mărășești, mama lui fiind românca Elena Maria Catargiu ulterior amanta domnitorului Cuza:)

 

Compromisul

Au trecut 150 de ani de când la 30 iulie 1867, a fost promulgat de către Împăratul Franz-Josef pachetul de legi care consfințea Dualismul Austro-Ungar și care stârnește și astăzi controverse vehemente. În epocă au fost susținute propuneri de federalizare a imperiului, propunându-se crearea de state autonome pe baza majorităților naționale. Un astfel de proiect a fost și cel înaintat de Aurel Popoviciu, și evident respins împreună cu – probabil – multe altele asemănătoare. După primul război mondial s-au constituit state naționale după conceptul wilsonian care, pe lângă argumentele și avantajele emoționale au însemnat și numeroase consecințe economice negative , determinate de fărâmițarea piețelor, accentuarea birocrației, diminuarea capabilității economice a fiecărei țări. A fost nevoie de un alt război mondial cu incredibile sacrificii și victime, pentru ca Europa să accepte vechea vorbă ”unirea face puterea”, și să încerce s-o transpună în viață. ”Legea naționalităților” adoptată în 1868 a avut ca obiectiv reglementarea echitabilă a drepturilor, relațiilor și raporturilor naționalităților constituente ale Imperiului. Erau asigurate drepturi neîngrădite în folosirea limbii materne, în dezvoltarea culturii naționale. Dar nu era asigurată autonomia râvnită de fiecare naționalitate (adică autonomia pe criterii etnice:):): În ce privește evreii (despre care atunci – și din păcate în Ungaria nici acum – nu era un consens dacă erau o naționalitate!:) a fost proclamată deplina lor egalitate cu toți cetățenii imperiului având garantate fără nici-o îngrădire toate drepturile și libertățile cetățenești, ceea ce în România și în Rusia s-au dobândit abia  peste 50 de ani.

Nu cred că acest ”gest” (care plasa Ungaria în categoria țărilor democratice) a izvorât dintr-un sentiment spontan de iubire și admirație față de evrei. Mai curând sunt convins că liderii politici au avut în gând să folosească experiența, spiritul întreprinzător și capacitatea de relaționare a evreilor pentru dezvoltarea economică și progresul Regatului (Dualist) Maghiar. Realitatea a confirmat așteptările. Economia țării a cunoscut o rată de creștere rapidă ,în același timp cu progresul științei ,culturii, artelor.

Harta etnică a Austro-Ungariei înainte de Primul Război Mondial

 

Epoca de aur

La începutul secolului 20, Ungaria – și odată cu ea Transilvania – și-a dobândit o poziție onorabilă și recunoscută în rândul țărilor dezvoltate ale Europei. La această performanță au contribuit din plin și evrei din Ungaria, al căror număr a crescut simțitor, ca urmare a imigrației masive din Europa de Est (Galiția, Ucraina, Lituania, Rusia) dar și a sporului natural, care mai cu seamă la evreii ortodocși era important. Cei aproape un milion de evrei din Ungaria (din care 200.000 în Ardeal) erau în cea mai mare parte (peste 70%) de rit ”neolog” o denominație originară din Ungaria (unul din promotorii ei remarcabili, fiind rabinul arădean Aron Chorin) care fără a renunța la preceptele fundamentale ale iudaismului, a introdus folosirea limbii maghiare în cadrul liturghiei și unele înlesniri în respectarea regulilor foarte stricte ale interpretărilor rabinice. Deși majoritatea evreilor erau aderenții ritului ”neolog”, majoritatea comunităților erau de rit ortodox. Explicația e simplă și evidentă. Marile comunități cu mulți membri erau în orașe pe când cele mici cu membri puțini erau în numeroasele orășele și comune. Este convingător să privești la statistici în care sunt puse în evidență localitățile în care numărul evreilor reprezenta 20-50 % din populație. Sigur în frunte era Budapesta cu peste 200.000 de locuitori evrei, aproximativ 20% din populația de atunci a capitalei maghiare. Sute de evrei se numărau printre personalitățile notorii ale societății maghiare. Scriitori, artiști, oameni de știință, politicieni, sportivi, actori și nu numai, au contribuit la propășirea țării, la renumele ei, la crearea unor valori esențiale pentru societate. Mulți dintre acești evrei erau asimilați, poate și mai mulți ”asimilanți”, dar aproape toți se considerau în spirit și în ”cuget” fii devotați ai patriei maghiare care le-a redat demnitatea și (cel puțin oficial ) i-a ocrotit.  Statisticile demografice îi numărau ca maghiari, căci chiar şi cu ei ,maghiarii constituiau o minoritate în statul lor multinațional 🙂 Dar zilele ”epocii de aur” a domniei bătrânului Împărat Franz Josef au luat sfârşit. Primul ”gong” a fost izbucnirea primului Război Mondial la 28 iulie 1914 când Austro-Ungaria a atacat Serbia. ”Gong”-ul final a fost la 21 novembrie 1916 când a murit Franz Josef.

 

Războiul

La izbucnirea războiului, România a decis să rămână neutră. Onoarea Regală o motiva să fie alături de Puterile Centrale. Interesul național era să dobândească Ardealul, deci să se lupte împotriva Austro-Ungariei. Între aceste motivații contradictorii, proaspăt instalatul Rege Ferdinand și Consiliul de Coroană au hotărât în 17 august 1916 ca România să intre în război alături de puterile Antantei, în baza promisiunii că va fi sprijinită să anexeze teritoriile în care populația română este în majoritate (Transilvania, Bucovina). Pregătirea insuficientă şi conducerea defectuoasă a operațiunilor militare a dus la retragerea armatei ,și invazia trupelor Germano-austriece, care au ocupat Bucureștiul. Regele și Guvernul s-au mutat la Iași. Armata, după câteva victorii eroice la Mărăști și Mărășești, a rămas fără sprijin pe frontul de est ca urmare a Revoluției Bolșevice și încheierii păcii separate  de la Brest-Litovsk între Rusia și Germania. Guvernul României a fost nevoit să semneze un acord de armistițiu dezonorant cu Puterile Centrale. Cu două zile înaintea încheierii războiului, la 10 noiembrie 1918 România a reintrat în luptă alături de Antantă. Ceea ce a refăcut prestigiul României și poziția în negocierea Tratatului de Pace a fost rolul hotărâtor pe care l-a jucat armata în luptele împotriva guvernului comunist instalat în Ungaria în martie 1919.

Adunarea de la Alba Iulia

Înainte de încheierea tratatelor de pace, de la Versailles, respectiv Trianon,  în 13 noiembrie 1918, s-a încheiat un acord de armistițiu la Belgrad, prin care au încetat luptele în Ardeal și a fost stabilită linia de demarcație între armatele combatante de a lungul Mureșului. În acest context tranzitoriu, Consiliul Național Român, constituit la Arad, a decis să convoace Marea Adunare Națională a Românilor din Transilvania și din Ungaria. La 1 decembrie 1918, Alba Iulia s-au întrunit cei 1228 de delegați ai diferitelor centre și organizații românești din Ardeal și Banat și, în entuziasmul zecilor de mii de participanți au cerut alipirea Transilvaniei și Banatului, la România. Această susținere masivă a românilor, reprezentând atunci 55% din populația Ardealului, a contat decisiv în hotărârile favorabile României consfințite prin Tratatele de Pace în acord cu dreptul de autodeterminare apartenenței naționale.

 

Evreii din Ardeal și ”Unirea”

Cei 200.000 de evrei din Transilvania și Banat au devenit cetățeni ai României înaintea celor din ”Vechiul Regat”:) care aveau să dobândească cetățenia abia peste încă 5 ani , după promulgarea de către Regele Ferdinand a ” Constituției din 1923”. Ei și-au continuat, în linii mari, activitatea și viața fără prea mari zdruncinături care să fi fost determinate de migrarea lor dintr-o țară în alta, un ”must” cu care s-au obișnuit de a lungul secolelor. De această dată ei au rămas pe loc, doar hotarele au migrat, iar evreii au rămas în casele lor, cu preocupările lor, cu familiile și cu comunitățile lor. În Ardeal și Banat funcționau în 1919 un număr de 115 comunități evreiești, din care 80 de rit ortodox, 23 ”neolog” și 12 ”status-quo” acestea din urmă în centrele urbane mai importante unde locuiau mai mulți evrei ”liberali”. Ortodocșii s-au organizat mai repede, în 1920 la congresul ținut în Oradea, au înființat un” Birou Central al Ortodoxiei din Ardeal” prezidat de Alexandru Ullmann. Neologii (inclusiv cei ”status-quo”) au ținut congresul în 1922, la Cluj, prezidat de orădeanul dr.Adorjan, stabilindu-și patru zone comunitare la Cluj, Oradea, Brașov și Timișoara. De fapt fiecare comunitate era autonomă, doar publicațiile, școlile și instituțiile rabinice constituiau punți de legătură. Unirea cu comunitățile din „Vechiul Regat” și din celelalte provincii alipite, s-a petrecut mult mai târziu. Abia în luna mai 1935 s-a creat Federația Uniunilor de Comunități Evreiești, în care erau reprezentați (în premieră:) și evreii din Ardeal. Diferențe de cultură? De limbă vorbită? Nostalgia ”epocii de aur”? Orgolii și ambiții? Sau câte ceva din fiecare. Sau poate o mare deziluzie?

În câteva sinagogi din Ardeal, din cele multe care au fost și cele puține care au rămas se pot vedea lângă Tablele Legii, Tablele pe care sunt gravate numele evreilor care și-au dat viața pentru Ungaria în Primul Război… alături de Tablele cu numele celor cărora Ungaria le-a luat viața în cel de al Doilea Război.

 

Tiberiu Roth, 10 august 2017

9 Comments

  • Livia Chereches commented on August 30, 2017 Reply

    Excelent articol. Logic.Clar.Asa ar trebui sa se predea istoria.

  • Judith Juliana Klein commented on August 18, 2017 Reply

    Un articol foarte interesant !!! Judith Klein nascuta Juliana Vadas in Oradea

  • Cepoi Alexandru commented on August 17, 2017 Reply

    Din nou un articol foarte bine venit, necesar și documentat!

  • tiberiu roth commented on August 17, 2017 Reply

    Multumesc tuturor prietenilor care au comentat cu competență articolul,completându-l .Mulțumesc pentru elogii char dacă nu au fost în întregime meritate.

    Cu prietenie

    Tiberiu Roth

  • Alex Schneider commented on August 15, 2017 Reply

    Multumesc D-le Roth pentru articolul interesant, bine documentat si bine ilustrat
    intr- un subiect mai putin cunoscut.

    Articolul m-a ajutat sa cunosc detalii istorice legate si de cronica familiei mele.

    As adauga doua puncte:

    Dupa “Unire” s- a pornit si un gal de migratie din Ardeal in Romania Mare in special la Bucuresti. Asa a fost cu familia mamei mele care s_a mutat de la Tirgu Mures la Bucuresti. La fel a fost cu familli evreiesti din Basarabia si probabil din alte regiuni. .

    Ultimul paragraph din articol dezvaluie un adevar trist : o paradigma tragica care la evrei s-a repetat in multe alte cazuri in aproape toate tarile .
    E posibil sa invatam ceva din istorie?!

  • klein ivan commented on August 15, 2017 Reply

    Bun,bun,bun articol . multzumesc .

  • Paula Craciun commented on August 11, 2017 Reply

    Un articol impresionant prin nivelul de documentare si expunere. Va multumesc!

  • a. zador commented on August 11, 2017 Reply

    Foarte interesant și documentat articol.Aș dori să fac o mică completare :
    “UNIREA “a prilejuit evreilor din Ardeal începerea ( de fapt reînceperea după o paranteză de 50 de ani ,1867 -1917 ) a mișcării de redeșteptare națională evreiască și disocierea de tendințele de asimilare și maghiarizare ,în esență resuscitarea mișcării sioniste în Ardeal prin înfființarea în anul 1918 a Uniunii Naționale a Evreilor din Transilvania – Banat (devenită apoi Partidul Evreiesc ) și a cotidianului” Uj Kelet ” -Noul Răsărit
    care au fost stindardul acestei mișcări.

  • Teșu Solomovici commented on August 10, 2017 Reply

    Mereu mai bine, mereu mai interesant acest Tiberiu Roth care ne descoperă însușiri jurnalistice și istorice remarcabile.
    Teșu Solomovici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *