Jurnalul meu din vremea deportării

Din adolescență am dorit să țin un jurnal căruia să-i pot povesti ce nu puteam spune cu voce tare nici părinților și nici chiar celor mai buni prieteni. Prima încercare am făcut-o în jurul vârstei de 13 ani și țin bine minte că am încasat o ceartă serioasă de la mama care, curioasă fiind, l-a descoperit și a găsit în el ceva foarte subversiv atunci. Era vorba de renumitul Proces al comuniștilor despre care citisem în ziar, al cărui vârf era Ana Pauker, și-mi puneam întrebarea ce fel de oameni sunt comuniștii și dacă pentru o idee merită  să riști o sentință de 10 ani  închisoare? Bineînțeles că mi s-a confiscat jurnalul – scris  într-un caiet obișnuit – și mi s-a interzis cu multă seriozitate să mai fac vreo încercare de acest fel. Și chiar am renunțat, de frică sau din lene. Problema în sine despre comuniști nu m-a mai  interesant prea mult și-mi erau suficiente știrile din ziare. În liceul din Botoșani, aveam o profesoară foarte bună de istorie și poate de aceea am devenit deosebit de pasionată de acest obiect, motiv pentru care profesoara mi-a spus față de toată clasa că a mai întâlnit eleve ca mine, interesate de istorie, dar care au devenit ulterior comuniste și că ar trebui să mă feresc de a pătrunde în cauzele profunde ale istoriei, ca și cum ar fi fost vorba de o boală contagioasă. M-am ferit fără să vreau, din instinct, până în 1946, când am intrat în PCR, dar profunzimea celor spuse de profesoara de istorie am înțeles-o mult mai târziu. În schimb nu m-am putut feri de a avea un jurnal căruia să mă pot destăinui.

Și iată cum s-a întâmplat…

De ziua mea, de Roș Hașana în 1941, am primit de la prietenul meu B. un cadou deosebit: un album cu coperți de piele maronie și foi de hârtie mai groase, de culoare crem, ușor marmorate  și cu o foarte frumoasă dedicație scrisă în colțul din stânga, de jos al primei pagini: Ție, Mimi, adevărată prietenă în bune și în rele. B. Caietul era menit să fie un album de amintiri – cum aveau pe atunci fetele – în care prietenele  îți scriau ocazional amintiri în versuri, mai mult sau mai puțin copilărești sau chiar agramate, un fel de Facebook, al acelor vremuri. Mimi era numele meu de alint în familie și printre prieteni. B. a făcut acest cadou lui Mimi. Mirjam am devenit, abia după ce l-am cunoscut pe soțul meu.

Nu am apucat să înnoiesc albumul cu nici o amintire. Peste numai 10 -12 zile, în 12 octombrie 1941 toţi evreii din Câmpulung Moldovenesc au fost deportaţi în Transnistria. Nu pot să-mi explic de ce – poate  numai pentru că era frumos – am luat albumul în puținul meu bagaj, după cum am luat și partitura transcripției pentru pian a baladei lui Ciprian Porumbescu… dar asta e altă poveste. Albumul de amintiri a devenit în ghetoul din Transnistria jurnalul meu, căruia i-am încredințat primele mele gânduri după ce am ajuns acolo.  Citez din jurnal:  marți, 4 noiembrie 1941:

Cine și-ar fi închipuit că voi inaugura acest caiet dedicat a fi un  album de poezii în această situație. Când B. mi l-a făcut cadou, erau  alte vremuri… Dar acum?! Joi se împlinesc 4 săptămâni de când la 9.30 seara, tata a venit cu vestea groaznică a evacuării, dar nimic nu era cert…

În timpul deportării nu am făcut însemnări zilnice în jurnal.  Au fost spații mai mari, chiar de săptămâni, în care n-am scris nimic, dar mereu reveneam când stările mele de deznădejde,  aș zice azi de depresie, se  accentuau și nu reușeam altfel să mă liniștesc. Zilele treceau foarte greu și nu se întâmpla de fapt nimic și nici nu aveam ce scrie. Nu am consemnat unele evenimente  atunci foarte importante.  Îmi era teamă că mi s-ar putea afla și interpreta gândurile, de multe ori periculoase pentru mine și pentru cei din jur. De aceea, deși  jurnalul e un fel de cronică a zilelor din Djurin, nu le oglindește în întregime. Nu am fost unica… Sunt sigură că și alții au avut jurnale . Chiar recent  am primit copia a unui  jurnal scris în limba idiș, cu litere ebraice, ținut de un adult, secretarul comitetului evreiesc  din Djurin, un fost ziarist înainte de deportare, venit din Rădăuți unde lucrase în aceeași funcție la Comunitate. Eu nu l-am cunoscut atunci. Am comparat cele două jurnale și am constatat că amândoi am scris despre aceleași evenimente, dar eu eram mai puțin în miezul gravelor probleme de viață și de moarte, pe care el le cunoștea și eu habar nu aveam de ele. Poate că a fost mai bine așa pentru mine și-i datorez asta, mai ales, mamei care ne-a ferit de acea realitate cumplită. Foloseam un creion chimic  (cred că azi nimeni nu mai știe cum arată )și nu-mi amintesc de unde îl aveam. De obicei scriam  în zilele când nu puteam vorbi cu  cineva şi atunci vorbeam cu jurnalul, mă certam cu mine, cu viața, cu  Cel de  Sus, cu toată lumea, speram… ca a a doua zi să fiu dezamăgită din nou…

Doresc să mai redau aici încă o singură frază din jurnal din 15 Iulie 1942:

Știu că e fără rost tot ce scriu. Nimeni nu va citi ce am scris., iar eu  dacă voi scăpa cu viață de aici voi arunca în foc tot ce-mi va aduce aminte de timpul blestemat petrecut în Djurin. Și totuși scriu…

Am întrerupt scrisul în 10 octombrie 1943, când tata a fost luat de lângă noi într-un lagăr de muncă de lângă Odesa și nu mai speram că-l vom  revedea vreodată. Dar evenimentele s-au precipitat și războiul a luat o altă turnură. Am reușit să supraviețuim și primul meu gând a fost să mă întorc în țară.

Nu am luat  jurnalul cu mine când am plecat din Transnistria spre România și, sincer, nu m-am mai gândit la el, deși mi-a fost un bun tovarăș cât timp l-am folosit. Au trecut ani și, la fel ca alții, am rămas cu sechele serioase psihice ale deportării, sechele manifestate în special prin coșmaruri și insomnii.

Acum 50 de ani, în 1967, am plecat să caut urmele bunicilor morți în Transnistria, dar n-am aflat decât că au ajuns amândoi în gropile comune din Moghilev…La întoarcere, deoarece am făcut  drumul  cu trenul, m-am oprit la Iași unde locuiau părinții și sora mea. Când le-am povestit despre revederea fostului ghetou din  Djurin, mama – care părăsise lagărul din Transnistria, împreună cu  sora mea la aproape 2 luni după mine  –  mi-a spus că luase cu ea vechiul meu jurnal despre care eu nu mai știam nimic. Și iată-mă în drum în tren spre București, în vagonul de dormit, încercând, după atâta timp, să recitesc ceea ce scrisesem în lagăr…

În general nu sunt în stare să plâng nici în împrejurări mai serioase în care  lacrimile ar fi o binefacere, dar atunci, în tren, am plâns cu sughiţuri, ca un copil, iar jurnalul mi-a adus oarecare alinare.

În legătură cu sechelele psihice ale foștilor deportați vreau să mai spun că prietenul – care-mi făcuse cadou caietul care urma să fie un album de amintiri – s-a sinucis după mai mulți ani de la întoarcerea din Transnistria, deși în mare părea că începuse o viaţă nouă…

Pe parcurs, soțul meu a citit jurnalul, l-a dactilografiat și a încercat să-l editeze, dar nu era momentul politic potrivit pentru așa ceva. De abia după 1989, când s-a început să se vorbească despre deportările evreilor în Transnistria,  jurnalul a devenit a apărut sub titlu Jurnal de  ghetou,  fiind publicat în 1995, la Kriterion, cu sprijinul Fundației Soroș.

În cele din urmă, originalul jurnalului, scris cu creion chimic, a ajuns la Muzeul Holocaustului din Washington și eu posed numai o copie foarte bună, făcută acolo. Un fragment consistent a fost publicat în limba engleză de către Alexandra Zapruder în cartea Salvaged Pages: Young WritersDiaries of the Holocaust, la editura Yale Universiy Press, 2002.  Aceasta este povestea jurnalului meu.

Mirjam Bercovici  București, 03. 08. 2017

7 Comments

  • Mirjam Bercovici commented on August 21, 2017 Reply

    Dragă A. B. Eu sunt Bercovici prin soțul meu și printre rudele lui nu există un Osias Bercovici.
    Ca răspuns la întrebare, au fost deportate și persoane cu familia rămasă în țară. Nu cunosc cazuri nominale, dar au existat. Mă onorează comparația pe care ai făcut-o, dar nu e cazul să exagerăm.
    Se pare că Institutul Elie Wiesel va scoate o a doua ediție din carte.

  • A.B. commented on August 19, 2017 Reply

    Dragă Miriam,
    Am citit articolul privind jurnalul tău de amintiri. Ești o Ana Frank a României,
    M-ar interesa să pot citi tot volumul publicat în spernța de a găsi răspuns la o întrebare:.
    Am cunoscut un domn pe nume Osias Bercovici,farmacist și care a trebuit să plece în Transnistria, la Moghilev, din București, dar fără soția lui.
    A fost poate un membtu al familiei dumitale?
    Ai auzit de asemenea cazuri,când cineva a fost trimis în Transnistria fără familie?
    Dacă ai unele amănunte, te rog comunică-mi și mie.
    Cu respect și felicitări pentru cartea Dvs.
    A.B.

  • D. S. commented on August 15, 2017 Reply

    Draga Mirjam,
    Nu am știut ca acest jurnal se afla la jumătate de ora depărtare de unde locuiesc acum! Îmi planific sa merg sa îl vizitez și sa ii mulțumesc ca te-a ajutat sa treci peste acea perioada cumplita pentru ca noi, cei de trei și patru generații mai târziu, sa avem încă parte de tine. Îți mulțumesc, Daita

  • Paula Craciun commented on August 11, 2017 Reply

    Daca va fi posibil , ar fi foarte interesant sa putem citi acest jurnal in foileton. Il asteptam!

  • klein ivan commented on August 11, 2017 Reply

    Mi-ar place sa citesc in Baabel fragmente din jurnal . Klein I.

  • Roth Maria commented on August 10, 2017 Reply

    Ce bine ar fi ca jurnalul sa circule si in format electronic! Multumesc dnei Mirjam Bercovici

  • eddy barasch commented on August 10, 2017 Reply

    Emotionant Mirjam. Desi stiam povestea acestui journal, ce nu am stiut e cum ai plins in trenul de Bucuresti citind Jurnalul pe care ti l-a adus mama ta. Iti multumesc pentru ca ai publicat acest atit de personal articol.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *