Deși au trecut atâția ani de când s-au întâmplat aceste nenorociri – deportarea și ghetoizarea – pentru mine și cred că și pentru toți care au trecut prin asta și mai sunt în viață, totul e încă foarte viu și cum am mai spus-o, m-au marcat și mă determină să vorbesc despre evenimente care pentru o lume normală sunt deja istorie. De fapt, bătrânii ca mine au amintiri de care nu scapă și le place să le povestească și altora. Emisiunea de la TVR „Poveste după Poveste”, care se transmite la o oră de maximă audiență, duminică la ora 19, m-a inspirat să-mi amintesc că după povestea jurnalului meu de ghetou ar trebui să povestesc și călătoria pe care am făcut-o în căutarea mormintelor bunicilor în orașului Moghilev și revederea fostului ghetou, Djurin, acum exact 50 de ani (în 1967), mai mult din motive medicale. Și despre asta am mai pomenit câte ceva. De aceea scriu această „poveste după poveste” care, într-un fel, o completează pe cea a jurnalului meu despre care am vorbit ultima oară.

De fapt prima excursie pe care am făcut-o în fostul URSS, în 1961, a fost  cu gândul că poate ar exista pe parcurs posibilitatea de a mă abate din drumul propus, Kiev-Leningrad-Moscova, drum făcut cu trenul, și să ajung cel puțin la Moghilev, în căutarea mormintelor. Dar atunci excursiile se făceau cu un pașaport colectiv, pe listă, și o evadare era imposibilă. Din acest motiv, în 1967 am căutat și am găsit o modalitate de a ajunge la Chișinău, capitala Republicii Moldova, mai aproape de Ucraina și deci de Moghilev. Prin mijlocirea scriitorului de limbă idiș Ludovic Brukștain, originar din Sighet, prieten al soțului meu, am obținut de la un cunoscut al lui din copilărie o invitație pentru zece zile la Chișinău, urmând ca și eu să-i trimit o invitație pentru București. În luna septembrie am pornit singură în necunoscut, într-un oraș străin, la oameni necunoscuți, cu ferma convingere că va fi posibil să ajung la Moghilev și Djurin.

Într-adevăr, am fost așteptată în gară cu multă bunăvoință de un vorbitor de limbă română și idiș și condusă la locuința lui, într-un bloc nou. Omul era corist la filarmonică, soția rusoaică, educatoare la o grădiniță, vorbea numai rusește și fiica studentă la Tiraspol, era plecată, încât aveam unde să locuiesc. Dar spre marea mea dezamăgire, acest apartament de trei camere avea într-un colţ din living bucătăria și în celălalt baia, ambele fără uși. Mai întâlnisem așa ceva în 1961, într-un hotel mare la Moscova, unde dușurile și toaletele erau la subsol, separate pe sexe, dar fără uși. Sper că această etapă de a construi este de mult depășită.

Totul a fost bine până când le-am povestit gazdelor mele scopul acestei călătorii. Am aflat că în decurs de 24 ore trebuie să depun pașaportul la miliție, că-l voi recupera numai înainte de întoarcere și că pentru a pleca în Ucraina, chiar și localnicii aveau nevoie de un fel de pașaport, bineînțeles că și eu. Încercarea mea de a le sugera să mă ajute să fac ceva legal sau chiar ilegal nu a avut succes și am depus pașaportul la miliție, unde am fost chestionată cu privire la scopul vizitei și i-am declarat rude pe cei care mă găzduiau. Era foarte probabil că venisem degeaba.

În disperare de cauză, am recurs la o încercare pe care mi-o sugerase soțul meu: să cer ajutorul unor scriitori de limbă idiș din Chișinău, pe care el îi cunoștea din revista în limba idiș care apărea la Moscova, Sovietiș Heimland (Patria Sovietică). Nu a fost deloc greu să găsesc sediul uniunii și ca vorbitoare de limba idiș am fost bine primită de Motl Sakțier care îl cunoștea pe soțul meu. Mai erau prezenți încă doi scriitori al căror nume nu mi-l amintesc. Dar și aici totul a fost bine până când mi-am exprimat rugămintea să mă ajute să ajung la Moghilev. Mi-au explicat același lucru pe care îl auzisem și de la gazda mea.

Și atunci s-a întâmplat MINUNEA: Prin ușa întredeschisă către o altă încăpere, o voce necunoscută strigă:

– Mimi, tu ești? Ai nevoie de ajutor?

Și pe ușă intră un bărbat de vârstă mijlocie, cu ochelari cu ramă groasă, neagră, cu un strabism puternic care sărea în ochi și îmi zice:

– Nu mă recunoști deloc. Eu sunt Lică Cozmescu, prietenul din timpul verilor tale din Câmpulung. Eu veneam în fiecare vară din Chișinău la bunicii mei, frizerul Obler. După atâția ani ne e dat să ne revedem în împrejurări deosebite. Sunt dispus să te ajut cu orice risc.

Am rămas fără cuvinte și pe loc mi-am amintit povestea acestei prietenii de vară, de la vârsta de 13-15 ani. Cum orașul Câmpulung este și acum mic, cel puțin atunci cred că îi cunoșteam pe toți cei care aveau magazine sau ateliere în centrul civic (s-ar zice azi), adică de la prefectură până la închisoare, acolo unde se plimba lumea. De fapt cunoșteam foarte bine și străzile laterale. Obler era frizeria cea mai mare, scumpă și cu o secție de coafură pentru cucoane. Nu cred că m-am tuns de multe ori acolo, dar țin minte povestea familiei pe care o știa toată lumea: Domnul Obler era un bătrân frumos, cu o mustață albă, evreu nepracticant, care totuși în zilele de sâmbătă și de sărbători ținea atelierul închis. Doamna grasă stătea la casă, iar fiica era șefa de la coafură. Cealaltă fiică era căsătorită cu un ofițer român, stătea la Chișinău și avea doi băieți gemeni, Lică și Gică, care își petreceau vacanța de vară la Câmpulung, la bunici. Nu-l țin minte decât pe Lică (Alexandru). Auzisem că mama lor a murit și că Gică, fratele geamăn, s-ar fi sinucis după aceea. Lică avea la Câmpulung aceiași prieteni ca mine, fete și băieți, și ne întâlneam aproape zilnic în parc sau la plimbare. Chiar am recuperat după deportare o fotografie a mea împreună cu o verișoară mai mare, amândouă în costume de baie. Poza fusese făcută de Lică în lunca de pe malul râului Moldova, unde mergeam la scăldat în timpul săptămânii. Aici nu costa bani, ca la ștrand, unde mergeam sâmbăta.

Apoi a venit urgia și acum, ca prin minune, ne-am reîntâlnit la Chișinău după atâția ani! S-au bucurat și scriitorii de limbă idiș cărora le cerusem ajutorul pe care ei nu mi l-au putut da.  Dar eu cu Lică Cozmescu ne-am recunoscut ca fermecații dintr-o poveste. Pe parcurs el mi-a relatat și povestea vieții lui. Ofițerul, tatăl lui (cred că era colonel) s-a retras din Chișinău odată cu armata română, în 1940. Nu am insistat cu întrebările, dar nu cred că după moartea soției și a fiului a mai avut legături cu socrii evrei din Câmpulung. O vreme au locuit la Pitești. Lică a aflat, totuși, că familia din partea mamei a fost deportată în Transnistria. El personal avea idei politice de stânga, astfel încât, pentru a evita o condamnare foarte aspră și a nu fi trimis direct pe front, a reușit să ajungă singur pe o cale deloc ortodoxă până la Moscova, dar cu mare efort de a nu avea o viață publică la vedere, deoarece fugarii erau suspectați de spionaj. La sfârșitul războiului a preferat să se stabilească  în orașul său natal, Chișinău, deși tatăl său era în România, menținând totuși legătura cu el. S-a căsătorit și când ne-am revăzut, avea un fiu, elev de liceu, și o situație materială relativ mulțumitoare. Era membru al Uniunii Scriitorilor de limbă moldovenească, adică de limbă română cu grafică chirilică. Se ocupa mai ales cu traduceri, dar publica în reviste articole originale, proză scurtă și teatru. Și-a păstrat numele și fiul lui tot Cozmescu a rămas. De aceea ne-am întâlnit, Uniunea Scriitorilor de limbă moldovenească fiind vecină cu cea de limbă idiș. După mulți ani I-am revăzut în Israel, la Universitatea Bar Ilan.

Întâlnirea neașteptată cu Lică Cozmescu a fost o binecuvântare. A luat asupra sa toate riscurile plecării mele în Ucraina și chiar a venit cu mine, motivând că în sfârșit își va face datoria mereu amânată de a căuta mormintele bunicilor săi deportați în Transnistria, despre care știa că ar fi ajuns la Moghilev. Adevărul este că eu nu am apreciat gravitatea unei astfel de aventuri. El se baza, mi-a explicat, pe faptul că avea prieteni sus-puși, la care ar fi putut apela oricând la nevoie. El a procurat biletele și chiar a doua zi am plecat cu avionul până la Ataki (Otaci), fără ca eu să prezint pașaportul, sau el vreo legitimație. Nu l-am suspectat că ar aparține unui serviciu de securitate, dar nu ar fi exclus. Acum, când scriu aceste amintiri, această eventualitate mi se pare chiar plauzibilă. Atunci voiam numai să aflu unde sunt mormintele bunicilor mei și numai datorită lui am putut s-o fac. Nostim a fost drumul scurt cu avionul. Eu am mai mers cu avioane mici, sanitare, dar nu cu unul ca acesta. Era cât un autobuz, plin cu femei care duceau sacoșe de papură cu gâște, ouă și zarzavaturi pentru vânzare care probabil lipseau în Ucraina. Avionul a zburat la foarte mică înălțime, cu un zgomot asurzitor și ușa era legată cu o sârmă! Nimeni nu ne-a controlat, nu ne-a întrebat nimic și eu am gustat din plin această situație.

De astă dată, Ataki mi s-a părut un sat normal și am trecut cu ușurință Nistrul pe un pod nou spre Moghilev. Era vineri la prânz și eu am intrat imediat într-un atelier de cizmărie apropiat pentru a afla drumul spre cimitirul  evreiesc. Și iarăși întâmplarea: cizmarul era evreu și mi-a răspuns în idiș cu multă bunăvoință că e sărbătoare și nu am ce căuta în cimitir până duminică. Pe loc ne-am hotărât să plecăm mai întâi la Djurin.

Am luat un taxi care mi s-a părut foarte ieftin și aproape fără a trece prin oraș am pornit spre fostul ghetou, la o distanță de vreo 60 de km, pe un drum foarte prost, plin de gropi și neîngrijit. Dar nefiind singură, totul mi s-a părut mai ușor. Djurin mai exista și ghetoul unde locuiau evreii localnici, pe un deal, nu se schimbase deloc. Pe atunci mai erau evrei în Ucraina, chiar și la ţară, și foarte repede am reușit să găsesc o fată originară tot din Câmpulung, Lidia Apel, de vârsta mea – acum femeie în toată firea – care rămăsese la Djurin și se căsătorise cu un evreu localnic, Kiva Traktiertcik, mult mai vârstnic decât ea.

Casa din Djurin în care am locuit înainte de a reveni din deportare

Auzisem – nu mai știu cum – despre această poveste și i-am găsit în vechea lui casă, acum mai spațioasă, fără deportați, dar tot cu pământ pe jos, fără lumină electrică, apă curgătoare, W. C. etc. Ne-a impresionat teama lor de vecini. Au tras perdelele ca să nu fim văzuți și câte un cunoscut venea să ne vadă ca pe o curiozitate și să afle câte ceva din lume. Era după Războiul de Șase Zile și pentru ei, noi eram ca veniți de pe lună. Aveau un difuzor care hârâia, iar televizorul și aragazul erau nefolosite, le păstrau, sperând să se mute la oraș, la Vinnița, când fiica lor avea să termine facultatea. Pe ea am reîntâlnit-o în Israel, după 1990, dar Kiva murise. Nu vreau să povestesc cum am revăzut la cimitir cunoscuții de altă-dată, acum trecuţi la cele veşnice. E prea greu de povestit. Am vizitat și familia de țărani ucraineni la care am locuit după boala mea.

Duminică dimineața în zori am plecat la Moghilev cu autobuzul și m-am dus direct la cimitir. M-a surprins că între cimitirul evreiesc și cel ucrainean nu era nici măcar o poartă. Am stat 4-5 ore în cimitir împreună cu prietenul meu și am găsit și aici foarte mulți cunoscuți. Mormintele aveau pietre mici, de vreo 20×40 cm, foarte multe cu numele deja șterse. Nu i-am găsit pe bunicii mei și nici Lică nu i-a găsit pe ai lui. În cele din urmă am aprins lumânările aduse de noi la două din gropile comune și ne-am rugat profund pentru sufletele chinuite ale celor dragi, morți în împrejurări pe care nu le-au meritat.

Ne-am întors cu același avion mic, mult mai tăcuți ca la venire, mult mai triști, dar cu senzația că oarecum ne-am îndeplinit o datorie față de bunici.

Am mai stat câteva zile la Chișinău și Lică mi-a fost un ghid prețios. I-am cunoscut familia și prietenii, în special evrei. Am vizitat librăria românească care avea și cărți din România și era un fel de loc de întâlnire pentru cei dornici de a vorbi și citi în grafica latină. Am vizitat puținul care se poate vedea la Chișinău, oraș de graniță al fostului Imperiu Rus, dar și la granița României și apoi a URSS, cu investiții minime pentru bunăstarea locuitorilor. După nouă zile mi-am luat pașaportul de la miliție și m-am întors acasă cu multă durere de a nu-mi fi îndeplinit datoria față de bunici așa cum aș fi vrut.

Sora mea lângă zidul cimitirului din Djurin

În 2015, sora mea a fost la Moghilev și Djurin și mi-a povestit ce a mai găsit acolo, de fapt multe erau neschimbate, parcă timpul ar fi stat în loc. (Povestea acestui pelerinaj a fost publicată în revista Baabel https://baabel.ro/2013/11/sylvia-hoisie-pe-urmele-patimilor-din-transnistria-ii/ )

După un an de la întâlnirea noastră, Alexandru (Lică) Cozmescu a venit în România, pentru prima dată după război, vizitându-şi tatăl, acum foarte bătrân, la Piteşti. Despre miracolul revederii noastre și povestea călătoriei în căutarea bunicilor morți a scris o piesă de teatru care s-a jucat la Tiraspol. O vreme am mai corespondat și apoi a fost tăcere. Am aflat întâmplător, într-o emisiune de TV, că a murit în 1992.

Mirjam Bercovici

31 septembrie, 2017 București,