50 de ani de când am revăzut fostul Ghetou din Djurin.

Deși au trecut atâția ani  de când s-au întâmplat  aceste nenorociri – deportarea și ghetoizarea – pentru mine și cred că și pentru toți care au trecut prin asta și mai sunt în viață, totul e încă foarte viu și cum am mai spus-o,  m-au marcat și mă determină să vorbesc despre evenimente care pentru o lume normală sunt deja istorie. De fapt, bătrânii ca mine au amintiri de care nu scapă și le place să le povestească  și altora. Emisiunea de la TVR „Poveste după Poveste”, care se transmite la o oră de maximă audiență, duminică la ora 19, m-a inspirat să-mi amintesc că după povestea jurnalului meu de ghetou ar trebui să povestesc și călătoria pe care am făcut-o în căutarea mormintelor bunicilor în orașului Moghilev și revederea fostului ghetou, Djurin, acum exact 50 de ani (în 1967), mai mult din motive medicale. Și despre asta am mai pomenit câte ceva. De aceea scriu această „poveste după poveste” care, într-un fel, o completează pe cea a jurnalului meu despre care am vorbit ultima oară.

De fapt prima excursie pe care am făcut-o în fostul URSS, în 1961, a fost  cu gândul că poate ar exista pe parcurs posibilitatea de a mă abate din drumul propus, Kiev- Leningrad-Moscova, drum făcut cu trenul, și să ajung cel puțin la  Moghilev în căutarea mormintelor. Dar atunci excursiile se făceau cu un pașaport colectiv, pe listă, și o evadare era imposibilă. Din acest motiv, în 1967 am căutat și găsit o modalitate de a ajunge la Chișinău, capitala republicii moldovenești, mai aproape de Ucraina și deci de Moghilev. Prin mijlocirea scriitorului de limbă idiș Ludovic Brukștain, originar din Sighet, prieten  al soțului meu, am obținut o invitație pentru 10 zile la Chișinău, de la un cunoscut de al lui din copilărie, urmând ca și eu să-i trimit o invitație pentru București.  În luna septembrie, am pornit singură în necunoscut, într-un oraș străin, la oameni necunoscuți  cu ferma convingere că va fi posibil să ajung în acest interval la Moghilev și Djurin. Într-adevăr, am fost așteptată în gară cu multă bunăvoință de un vorbitor de limbă română și idiș și condusă la locuința lui, într-un bloc nou. Omul era corist la filarmonică, soția rusoaică, educatoare la o grădiniță, vorbea numai rusește și fiica studentă la Tiraspol, era plecată, încât aveam unde să locuiesc. Dar spre marea mea dezamăgire, acest bloc nou cu cele 3 camere aveau într-un colţ din living bucătăria și în celălalt baia, ambele fără uși. Mai întâlnisem așa ceva în 1961 într-un hotel mare la Moscova, unde dușurile  și toaletele erau la subsol, separate pe sexe, dar fără uși. Sper că această etapă de a construi e de mult depășită.

Totul  a fost bine până după ce le-am povestit gazdelor mele scopul acestei călătorii. Am aflat că trebuie să depun în decurs de 24 ore pașaportul la miliție, că-l voi recupera numai înainte de întoarcere și că pentru a pleca în Ucraina, și localnicii aveau nevoie de un fel de pașaport și bineînțeles că și eu . Încercarea mea de a le sugera să mă ajute să fac ceva legal sau chiar ilegal nu a avut succes și am depus pașaportul la miliție unde am fost chestionată cu privire la scopul vizitei și i-am declarat rude pe cei care mă găzduiau. Era foarte probabil că am venit degeaba.

În disperare de cauză am recurs la o încercare pe care mi-o sugerase soțul meu și să cer ajutorul unor scriitori de limbă idiș existenți încă atunci la Chișinău, pe care el îi cunoștea din revista în limba idiș care apărea la Moscova „SOVIETIȘ HEIMLAND” (Patria Sovietică). Nu a fost deloc greu să găsesc sediul uniunii și ca vorbitoare de limba idiș am fost bine primită de Motl Sakțier, care îl cunoștea pe soțul meu. Mai erau prezenți încă doi scriitori al căror nume nu mi-l amintesc. Dar și aici totul a fost bine până când mi-am exprimat rugămintea ca cineva dintre ei să mă ajute să ajung într-un fel la Moghilev. Mi-au explicat ceia ce auzisem și de la gazda mea. Și atunci s-a întâmplat MINUNEA: Prin ușa întredeschisă către o altă încăpere o voce necunoscută strigă: Mimi, tu ești și ai nevoie de ajutor ? Și pe ușă intră un bărbat de vârstă mijlocie, cu ochelari cu ramă groasă, neagră, cu un strabism puternic care sărea în ochi și-mi zice: Nu mă recunoști deloc. Eu sunt Lică Cozmescu, prietenul din timpul verilor tale din Câmpulung. Eu veneam în fiecare vară din Chișinău la bunicii mei, frizerul Obler. După atâția ani ne e dat să ne revedem în împrejurări deosebite. Sunt dispus să te ajut cu orice risc. Am rămas fără cuvinte și pe loc mi-am amintit povestea acestei prietenii de vară de la vârsta de 13-15 ani. Cum orașul Câmpulung este și acum mic, cel puțin atunci mi se pare că am cunoscut pe toți locuitorii evrei și neevrei care aveau magazine sau ateliere în tot centrul  civic (s-ar zice azi), adică de la prefectură până la închisoare, acolo unde se plimba lumea. De fapt cunoșteam foarte bine și străzile laterale, perpendiculare pe strada mare. Obler era frizeria cea mai mare, scumpă și cu o secție de coafură pentru cucoane. Nu cred că m-am tuns de multe ori acolo, dar țin minte povestea familiei pe care o știa toată lumea: Domnul Obler era un bătrân frumos cu o mustață albă, evreu nepracticant, care totuși în zilele de Sâmbătă și de sărbători ținea atelierul închis;  doamna era grasă și stătea la casă și fiica era șefa de la coafură. Nu cunosc amănuntele  dar știam că cealaltă fiică este căsătorită cu un ofițer român la Chișinău și că are 2 băieți gemeni, Lică și Gică, care-și petreceau vacanța de vară la Câmpulung, la bunici. Nu-l țin minte decât pe Lică (Alexandru), auzisem că mama lor a murit și că Gică, fratele geamăn, s-ar fi sinucis după aceea. Lică avea la Câmpulung aceiași prieteni ca și mine, fete și băieți, și ne întâlneam aproape zilnic în parc sau la plimbare. Chiar  am recuperat după deportare o fotografie mică de a mea  împreună cu o verișoară mai mare, amândouă în costume de baie, Poza fusese făcută de Lică în lunca de pe malul râului Moldova, unde mergeam la scăldat în timpul săptămânii. Aici nu costa bani, ca la ștrand unde mergeam sâmbăta.

Apoi a venit urgia și acum, ca prin minune,  ne-am reîntâlnit la Chișinău după atâția ani! Bucuroși au fost și scriitorii de limba idiș cărora le cerusem ajutorul pe care ei nu mi l-au putut da.  Dar eu cu Lică Cozmescu ne-am recunoscut ca fermecații dintr-o poveste. Pe parcurs el mi le-a relatat și povestea vieții lui. Ofițerul, tatăl lui (cred că era colonel) s-a retras din Chișinău odată cu armata română în 1940. Nu am insistat cu întrebările dar nu cred că după moartea soției și a fiului a mai avut legături cu socrii evrei din Câmpulung. O vreme au locuit la Pitești. Lică a aflat, totuși, că familia din partea mamei a fost deportată în Transnistria. El personal avea idei politice de stânga, astfel încât, pentru a evita o condamnare foarte aspră și a nu fi trimis direct pe front, a reușit să ajungă singur pe o cale deloc ortodoxă în URSS până la Moscova, dar cu mare efort de a nu avea o viață publică la vedere, deoarece fugarii erau suspectați de spionaj. La sfârșitul războiului a preferat să se stabilească  în orașul său natal, Chișinău, deși tatăl său era în România, menținând totuși legătura cu el.  S-a căsătorit cu o fată frumoasă și când ne-am revăzut, avea un fiu, elev de liceu și o situație materială relativ mulțumitoare. Era membru al uniunii scriitorilor de limbă moldovenească, adică de limbă română cu grafică chirilică. Se ocupa mai ales cu traduceri, dar publica în reviste articole originale, proză scurtă și teatru. Și-a păstrat numele și fiul lui tot Cozmescu a rămas. De aceea eu l-am putut găsi la sediul Uniunii Scriitorilor de limbă moldoveană, vecin cu cel al scriitorilor în limba idiș. Interesant e că I-am revăzut după mulți ani în Israel, la Universitatea Bar Ilan.

Întâlnirea neașteptată cu Lică Cozmescu a  fost o binecuvântare pentru mine. A luat asupra sa toate riscurile plecării mele în Ucraina și chiar a venit cu mine, motivând că în sfârșit își va face datoria mereu amânată de căuta mormintele bunicilor săi deportați în Transnistria, despre care știa că ar fi ajuns la Moghilev. Adevărul este că eu nu am apreciat gravitatea unei astfel de aventuri . El s-a bazat, mi-a explicat, pe faptul că avea prieteni suspuși la care ar fi putut apela oricând la nevoie. Chiar am  mers a doua zi cu avionul până la Ataki (Otaci), el ocupându-se de biletele necesare, fără ca eu să prezint pașaportuL sau el vreo legitimație. Nu am vrut și nici acum nu vreau să-l suspectez de apartenență la o anumită funcție într-un un serviciu de securitate, dar pe care nu-l pot exclude și la care nici nu m-am gândit atunci. Acum, când scriu aceste amintiri, această eventualitate mi se pare mai plauzibilă. Atunci voiam numai să aflu unde sunt mormintele bunicilor mei și numai datorită lui și cu el am putut s-o fac. Nostim a fost drumul scurt cu avionul. Eu am mai mers până atunci cu avioane mici , sanitare, dar nu cu unul ca acesta. Era de dimensiunile unui autobuz, plin cu femei care duceau sacoșe de papură cu gâște, ouă, și zarzavaturi pentru vânzare care probabil că lipseau în Ucraina. Avionul a zburat la foarte mică înălțime făcând un zgomot asurzitor și ușa – apropo  de pericolul depresurizării – era legată cu o sârmă. Nimeni nu ne-a controlat sau întrebat ceva și eu am gustat din plin această situație.

De astă dată, Ataki mi s-a părut un sat normal și am trecut cu mare ușurință Nistrul pe un pod nou spre Moghilev. Era vineri la prânz și eu am intrat imediat într-un atelier de cizmărie apropiat pentru a afla drumul spre cimitirul  evreiesc. Și iarăși întâmplarea: Cizmarul era evreu și mi-a răspuns în idiș cu multă bunăvoință că e sărbătoare și n-am ce căuta în cimitir până Duminică. Pe loc ne-am hotărât să plecăm mai întâi la Djurin . Am luat un taxi care mi s-a părut a fi foarte ieftin și aproape fără a trece prin oraș am pornit spre fostul ghetou, la o distanță de aproximativ 60 de km, pe atunci pe un drum foarte prost, plin de gropi și neîngrijit. Dar nefiind singură, totul mi s-a părut mai ușor. Djurinul exista și locul ghetoului, acolo unde locuiau evreii localnici, pe un deal, nu se schimbase deloc. Pe atunci mai erau evrei în Ucraina, chiar și la ţară, și foarte repede am reușit să ajung la o fată originară tot din Câmpulung, Lidia Apel, de vârsta mea – acum femeie în toată firea – care  rămăsese la Djurin, căsătorindu-se cu un evreu localnic, Kiva Traktiertcik, mult mai vârstnic decât ea.

Casa din Djurin în care am locuit înainte de a reveni din deportare

Auzisem – nu mai știu cum – despre această poveste și i-am găsit în vechea lui casă, acum mai spațioasă, fără deportați, dar tot cu pământ pe jos, fără lumină electrică, apă curgătoare, fără W. C. etc. Ne-a impresionat teama lor de vecini. Au tras perdelele ca să nu fim văzuți și câte un cunoscut venea să ne vadă ca pe o curiozitate și să afle câte ceva din lume. Era după Războiul de 6 Zile din Israel și noi eram pentru ei ca veniți de pe lună. Aveau un difuzor de radio care făcea un zgomot de fond, iar televizorul și aragazul nefolosite, le păstrau pentru viitor, planificat fiind să se mute la oraș, la Vinnița, când fiica lor, studentă,  avea să termine facultatea. Pe ea am reîntâlnit-o în Israel, după 1990, dar Kiva deja murise. Nu vreau să vă povestesc cum am revăzut la cimitir cunoscuții de altă dată, acum trecuţi la cele veşnice. E prea greu de povestit. Am vizitat și familia de țărani ucraineni la care am locuit după boala mea. Duminică foarte de vreme  am plecat la Moghilev cu autobuzul și am mers direct la cimitir. Surpriza mare a fost să văd că între cimitirul evreiesc și cel ucrainean nu exista atunci nici măcar o poartă. Am stat 4-5 ore în cimitir împreună cu prietenul meu și am găsit și aici foarte mulți cunoscuți. Mormintele aveau pietre mici, cam 20/40cm,  foarte multe deja cu numele șterse. Nu i-am găsit pe bunicii mei și nici Lică nu i-a găsit pe ai lui. În cele din urmă am aprins lumânările aduse de noi la 2 din gropile comune și ne-am rugat profund pentru sufletele chinuite ale celor dragi,  morți în împrejurări pe care nu le-au meritat.

Ne-am întors cu același avion mic, mult mai tăcuți ca la venire, mult mai triști, dar cu senzația că oarecum ne-am îndeplinit o datorie față de bunici.

Am mai stat la Chișinău cele câteva zile și Lică mi-a fost un ghid prețios. I-am cunoscut familia și prietenii, în special evrei. Am vizitat librăria românească care avea și cărți din România și era un fel de loc de întâlnire pentru cei dornici de a vorbi și citi în grafica latină. Am vizitat puținul care se poate vedea la Chișinău, oraș de graniță al fostului imperiu rus, dar și la granița României și apoi a URSS, cu investiții minime pentru buna stare a locuitorilor. Și după 9 zile mi-am luat pașaportul de la miliție și m-am întors acasă cu multă durere de a nu-mi fi îndeplinit precum am vrut eu datoria față de bunici.

Sora mea lângă zidul cimitirului din Djurin

În 2015, sora mea a fost la Moghilev și Djurin și mi-a povestit ce a mai găsit acolo, de fapt multe neschimbate, parcă timpul ar fi stat în loc. (Povestea acestui pelerinaj a fost publicată în revista Baabel https://baabel.ro/2013/11/sylvia-hoisie-pe-urmele-patimilor-din-transnistria-ii/ )

După un an de la întâlnirea noastră, Alexandru (Lică) Cozmescu a venit în România, pentru prima dată după război, vizitându-şi tatăl, acum foarte bătrân, la Piteşti. Despre  miracolul revederii noastre și povestea călătoriei în căutarea bunicilor morți a scris o piesă de teatru care s-a jucat la Tiraspol. O vreme am mai corespondat și apoi a fost tăcere. Întâmplător am aflat într-o emisiune la TV că a murit în 1992.

Mirjam Bercovici

31 Sept, 2017 București,

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • Paula Craciun commented on September 11, 2017 Reply

    Pe cat de trist, pe atat de interesant!

  • Nicole Sima commented on September 8, 2017 Reply

    Deși am privilegiul să fiu foarte aproape de autoare, deși cunoșteam în foarte mare parte întâmplările evocate, am citit pe nerăsuflate acest articol dens și plin de date concrete. Este o mică nuvelă pentru care și eu spun: „Mulțumesc, Mirjam!!!!”

  • Iolanda Seinberg commented on September 7, 2017 Reply

    Ma bucur enorm de fiecare data cand citesc randurile scrise de dvs. chiar daca ma intristeaza profund continutul lor
    .Va doresc sa scriet in continuare multi multi ani, pentru ca aveti multe lucruri interesante de impartasit generatiilor mai tinere.

  • A Florian commented on September 7, 2017 Reply

    Multumesc Miriam!!!!!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *