Gânduri ale unui debutant la Baabel

Prietenul și mentorul meu Gabriel Ben Meron a făcut o gafă – m-a introdus la revista Baabel, deci el poartă răspunderea directă pentru materialele pe care le-am publicat aici. Ele nu sunt întotdeauna foarte serioase, dar totuși mai mult decât simple glume; sunt ca viața însăși, o tragicomedie cu secvențe mai bune sau mai rele, întreruptă uneori de mese și de concedii la băi, dar al cărei final este întotdeauna letal – precum morții știu bine din experiență.

Acceptând textele mele neconvenționale și prezentându-le unui public sofisticat, în ochii mei editorii și-au asumat riscul unui săritor de bungee cu frânghia înfășurată pe degetul mic. De altfel colaborarea mea neregulată formează o colecție de amintiri și panseuri pe care aș vrea să le includ într-o bună zi într-o autobiografie rezervată exclusiv copiilor și nepoților mei. Insist la această restricție, chiar dacă opera mea ar fi recunoscută ca o comoară a „neorealismului ardelean”. Cam așa îmi văd contribuțiile mele: de multe ori bizare, nu prea instructive, nu prea corecte politic, nici nu prea sofisticate ca literatură, ci doar ca pe niște simple ilustrații ale ciudățeniilor trecutului și prezentului dintr-o perspectivă inedită, uneori provocatoare, dar mai ales distractivă. In orice caz, o mare parte din textele mele au fost redactate și mai ales foarte bine traduse din limba germană de Hava Oren, căreia i se cuvine o mare parte din atenția de care se bucură aceste articole.

Vestitul regizor de film austro-american Billy Wilder (pentru care am un mare respect) a hotărât ca celor zece porunci să le adauge încă una, și anume a unsprezecea: „Să nu plictisești!”  Sunt cu totul de părerea lui și pot afirma că m-am străduit sincer să-l urmez.