Cum am ajuns medic într-un Oraş Liber Regesc

Ar părea de necrezut, dar la mijlocul anilor ’70, pentru a lucra într-o comună pe o rază de 60 km de Cluj trebuia să dai concurs! Am dat concurs și am reușit.

În copilărie nu m-am gândit niciodată că voi fi cândva medicul fetelor și băieƫilor care dansau și chicoteau joi după amiaza în Parcul Caragiale, în spatele Poștei Mari. De atunci eram fascinat de costumele naƫionale și de cântecele “sicanilor”.

Comuna Sic (Szék în limba maghiară), în traducere: “scaun de judecată”, este situată la 15 km de Gherla și 60 km de Cluj, pe văi abrupte înconjurate de câteva lacuri cu pește de calitate. De-a lungul timpului localitatea a fost vestită prin minele ei de sare, cunoscut fiind faptul că în vremurile vechi sarea era foarte scumpă.

Primele documente legate de Sic datează din sec. al XIII-lea. Localitatea a beneficiat de privilegii acordate de Matei Corvin în sec. al XV-lea. Ulterior Sic-ul a primit titlul de “Oraș Liber Regesc”.

Ȋn 1717 localitatea a căzut victimă unei invazii tătare. Din cei 2.500 de locuitori au rămas în viaƫă numai 100. Ȋn fiecare an, la 24 august, de Sfântul Bertalan (Bartolomeu), localnicii își amintesc de acest eveniment. De atunci, sicanii au hotârât: costumele lor populare vor avea culorile negru și roșu. Minoritatea germană este prezentă din sec. XVIII și și-a pus pecetea pe cântecele și dansurile populare ale locului.

Punctul central al localităƫii este Biserica Reformată, a cărei construcƫie a început în sec. al XIII-lea. De aici se deschid cele trei străzi (zone): Strada I, Strada a II-a, Strada a III-a, fiecare cu specificul ei, de parcă ar fi fost localităƫi separate. Pe vremuri erau interzise până și căsătoriile între tinerii din străzi diferite. Oricum, marea majoritate a căsătoriilor au loc numai în cadrul comunei, multe din vechile obiceiuri menƫinându-se astfel până azi.

Acestea fiind citite și știute, am plecat spre noul meu loc de muncă.

Ţin minte că dimineața în zori fugeam să prind autobuzul de la clădirea “Urania”, cu care ajungeam la gară. Călătoria cu trenul la Gherla era întotdeauna foarte plăcută. Erau mulƫi doctori, profesori, ingineri care făceau naveta – un cuvânt foarte popular în România anilor ’70.

De la Gherla luam autobuzul nu tocmai de lux, pe un drum doar parțial asfaltat, așa că ajungeam “scuturat” binișor. De oamenii cu care făceam naveta îmi aduc aminte cu mare placere. Rachel Szőcs (mama luptătorului anticomunist din anii ’70-’80, Géza Szőcs) era profesoară de rusă la Sic, scriitoare și traducătoare.

Eseistul și artistul plastic, azi bine cunoscutul, Takács Gábor, era si el navetist. De el mă leagă o prietenie de decenii.

Cu pictorul Tibor Kádár jr. – profesor de desen la Sic, aveam multe discuƫii despre artă. La despărƫire mi-a dăruit un tablou pictat în stil cubist. Naveta nu era deloc plictisitoare!

La Sic m-am integrat repede. Ȋncet-încet i-am cunoscut pe fruntașii locului: primarul, secretarul, miliƫianul, directorul școlii și preotul.

Mi-aduc aminte că preotul, Márton, mă chema adesea la masă. Preoteasa gătea bine, “ca la mama acasă”, mâncarea mea preferată fiind păpricaș de pui (paprikás csirke). Ȋnainte de a ne așeza la masă, familia și invitaƫii se ridicau în picioare și se spunea rugăciunea: “Slavă Ţie Doamne”. Bineînƫeles că m-am conformat regulilor, deși aveam altă religie.

Preotul avea mai multe fete frumoase-foc. Una dintre ele, viitoare studentă la medicină, mi-a plăcut; ne uitam unul la celălalt (mai mult eu!). Mi-am dat repede seama că ar fi fost o iubire interzisă și nu aș fi vrut să se repete povestea lui Romeo și Julieta!

Cabinetul stomatologic era destul de bine dotat pentru acele vremuri. Trebuia să mă descurc singur în orice situaƫie, ceea ce pentru un medic începător era foarte important și mi-a folosit mult în viaƫă. Ȋn colectivul spitalului local erau români, maghiari, romi și un evreu (eu!), dar atmosfera era foarte plăcută. O dată pe lună venea la control directorul spitalului din Gherla, un om deosebit de prietenos și jovial. Era însoƫit întotdeauna de secretari și secretare. Sári, femeia de servici a dispensarului, făcea o masă de pomină, stropită cu vin de calitate, așa că întotdeauna “controlul” ieșea perfect!

Sallay bácsi, cărutașul dispensarului, mă lua cu căruƫa la școlile din Sic și din apropiere, ca să le vorbesc elevilor de igiena bucală și mai ales de profilaxia molarului de 6 ani, primul molar permanent care apare la copii.

După o lecƫie de educaƫie sanitară – Sic – anii ’70

Spre surprinderea mea, copiii erau foarte interesaƫi și-mi puneau întrebări și în alte domenii ale medicinei.

De multe ori, Sallay bácsi îmi dădea hăƫurile, dar caii nu mă cunoșteau și făceau urât.

Nu departe de dispensar era farmacia lui Ghiƫă. Când nu aveam pacienƫi, treceam drumul la Ghiƫă să vorbim sau să jucăm șah.

De trei ori pe săptămână, dormeam la Sic, pe Strada a II-a, la Sári. Avea câƫiva copii, era deosebit de primitoare, iar casa strălucea de ordine și curăƫenie. Când am intrat prima dată în camera ce-mi era rezervată, am văzut un pat enorm cu perne mari care ajungeau aproape de tavan. Nu știam ce să fac; credeam că trebuie să mă caƫăr pe perne ca să mă pot culca. Abia mai târziu Sári mi-a explicat că întâi trebuie date jos pernele și numai după aceea patul devenea ca la Cluj, în casa părintească.

Când rămâneam la Sic, “băieƫii” mă chemau la un pahar – sau la un pahar de vorbă – la Bufetul lui Józsi. Stăteam de vorbă despre tot felul de lucruri.

Nicicum nu înƫelegeau cum de mă cheamă Vass și sunt evreu. Le-am explicat că bunicul, care se numea Iosef Weiszbrun, și-a schimbat numele în Vass, aceasta fiind o cerinƫă pentru funcƫionarii Imperiului Austro-Ungar în timpul lui Franz Iosef (așa cum după decenii, Ben Gurion a cerut funcƫionarilor să-și ebraizeze numele). Deși le-am explicat, “băieƫii” tot n-au înƫeles (ca în povestea Moș Ion Roată și Unirea: “Boierule, eu tot n-am înƫeles”).

Au fost și momente de tensiune. Ȋntr-o seară, eram de gardă cu medicul generalist. Ȋn sat era o nuntă, iar oalele erau pline cu supă fierbinte pentru sutele de invitaƫi. Micuƫa Zsuzsi a căzut într-un vas cu supă clocotită. Cu toate eforturile noastre cu mijloacele de atunci, din păcate nu a putut fi salvată!

După o zi lungă, câteodată mi se făcea dor de Cluj, la ora când nu mai erau autobuze. Făceam “stopul” cu mașinile care transportau materiale de construcƫie și se întorceau noaptea. Cu 10 lei eram acasă.

Ȋn ultima zi de muncă la Sic, înainte de “alia”, așteptam autobuzul, cu un geamantan în mână. Miliƫianul satului, cu care de altfel eram în relaƫii foarte corecte, s-a apropiat de staƫie și mi-a spus în limba maghiară: “Tovarășu doctor, am auzit că plecaƫi în Palestina! De ce? Am auzit că acolo e foarte cald și nu se găsesc nici ventilatoare și pe deasupra e și război!”

I-am zâmbit, i-am urat toate cele bune și am urcat în autobuz cu geamantanul și cu amintirile de neuitat de la Sic!

Johanan Vass

 

3 Comments

  • eva galambos commented on July 27, 2018 Reply

    În secolul al XIII-lea nu putea fi biserică reformată în Sic.. Probabil catolică și a fost transformată în cea reformată. O mică scăpare în articolul interesant al dr. Vass.

  • Tiberiu Georgescu commented on July 27, 2018 Reply

    Aveti talentul de a-l transporta pe cititor drect in timp la locul relatarii.
    Mi-a placut.
    Felicitari.

  • Tiberiu Ezri commented on July 26, 2018 Reply

    Felicitari unui adevarat medic condeier,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *