Acum vreo 15 ani, intrând într-o prăvălie de mărunţişuri, am văzut nişte cleme din material plastic de o formă neobişnuită şi l-am întrebat pe vânzător la ce servesc. „Să prindeţi cu ele şosetele înainte de a le pune în maşina de spălat, ca să nu se desperecheze”. Mi-am propus să revin şi să cumpăr vreo duzină din acele dispozitive ingenioase şi am părăsit magazinul. Aveam să mă întorc peste vreo câteva săptămâni când n-am mai găsit nici măcar magazinul, darmite clemele. Pe atunci locaţia micilor prăvălii se schimba frecvent, mai ales dacă afacerea mergea prost. Şi nu prea puteai da lovitura cu mărunţişuri, precum clemele anti-desperechere, pe care mi le amintesc, ori de câte ori…împerechez şosetele (bărbăteşti) adunate de pe sfoara de uscat rufe. Mă aşez comod în fotoliu şi încep operaţiunea de împerechere a şosetelor care seamănă foarte mult cu… bine cunoscutul joc Păcălici, din copilărie.  Şi, de cele mai multe ori, are şi deznodământul acestuia, rămânând câte o şosetă desperecheată.

Oricât m-aş strădui, nu-mi pot explica miracolul sau scamatoria prin care şosetele care fuseseră purtate împerecheat, ajung să fie desperecheate după „spălatul mare”. Nu ştiu dacă tărăşenia aceasta mi se întâmplă – sistematic şi repetitiv – numai mie sau şi alţii or fi păţind la fel, dar nu recunosc (cel puţin nu într-o confesiune publică precum cea de faţă). Uneori, extrem de rar (rarisim), se întâmplă ca toate şosetele să-şi afle perechea,  dar acest happy-end mă face de-a dreptul suspicioasă. Îl interpretez ca pe un semn premonitoriu (bun sau rău?) în ceea ce priveşte drumurile, căile care urmează să fie parcurse cu şosetele ne-buclucaşe care şi-au găsit perechea.

Mi se întâmplă ca, în timp ce potrivesc şosetele între ele, să reflectez la unele chestiuni precum monogamia şi tentaţia de a călca strâmb, chiar şi atunci când cele două componente ale perechii sunt interschimbabile (precum şosetele), adică au posibilitatea să privească lucrurile atât din perspectiva de stânga, cât şi din cea de dreapta. Pe de altă parte, mă întreb de ce (nici şosetele) nu apreciază existenţa lor împerecheată, când atâtea alte jumătăţi tânjesc să-şi întâlnească perechea, sufletul pereche, şi suferă de singurătate. Perechea, cuplul, constituie temelia existenţei şi e greu de imaginat perfecţiunea fără jumătatea sortită…Dar oare e o jumătate unică sau pot fi mai multe, la momente diferite? Sau chiar simultan?

Poate că şosetele năbădăioase or fi mai iniţiate în aceste chestiuni şi tocmai de aceea profită de aventura intrării şi ieşirii din maşina de spălat pentru a-şi pierde urma şi a porni pe orbita altei …împerecheri, undeva într-un univers paralel unde o altă…autoare dintr-un Baabel paralel,  împerechează şosetele (paralele) cu aceeaşi râvnă.

Mă tem că nu am să ajung să înţeleg acest fenomen enigmatic, darmite să-l previn sau să-l evit, şi această frustrare mă face să recurg şi eu la un şiretlic (sau soluţia de avarie, până la prima achiziţie de şosete) împerechind într-un cuplu „purtabil” şosetele cât de cât asemănătoare. Justificarea pentru acest demers este dorinţa de amânare a desperecherii şi însingurării iremediabile care – şi  în cazul şosetelor – înseamnă începutul drumului spre deterioare definitivă. În acelaşi timp această mezalianţă poate duce şi la redefinirea…cuplului, aşa cum am aflat dintr-un banc foarte vechi, dar foarte actual (ca toate bancurile):

Ionel vede pe stradă un nene cu un pantof negru şi unul maro. Îl opreşte şi-i spune „Nene v-aţi încălţat greşit pantofii. Unul e negru şi celălalt maro!” „Ştiu dragă” – îi răspunde omul – „m-am şi întors acasă ca să-i schimb. Dar am observat că  şi perechea de acasă e la fel!”

Andrea Ghiţă