Cele două tabere ale politicii suedeze (block-uri), reprezentate de opt partide „cu greutate”, au terminat cursa electorală situându-se pe același loc, lăsându-i pe bieții alegători într-o dilemă deloc simplă: cine va reuși să formeze un guvern responsabil, capabil să asigure viitorul țării? Ceea ce complică și mai mult situația este prezența compromițătoare, cu un număr considerabil de voturi, a Democraților Suedezi (Sverigedemokraterna), marea surpriză a evenimentului, atât în ochii multor cetățeni, cât și în ochii lumii, obișnuite cu spiritul „socialist” al vikingilor de astăzi. În afara celor 62 de mandate în Parlament câştigate de Jimmie Åkesson și ai săi, acest partid amenință să devină partener la eforturile de a crea un guvern, conform tradițiilor democratice scandinave.

Nu o dată, membrii SD și-au manifestat în mod categoric și deloc mascat orientarea spre extrema dreaptă, scandând slogane naziste pe care mulți dintre noi le-ar dori dispărute din această lume.

În ultimele zile, Stefan Löfven (primul-ministru, deocamdată) a dat semne vădite de oboseală, interviurile la doar o săptămână după alegeri prezentându-ne un personaj înfrânt, oarecum indiferent, preocupat parcă de alte probleme, deloc arzătoare. Resemnat, decepționat, absent, certat cu D-na Löfven? Cine știe? Răspunsurile sale la întrebările, adesea banale ce-i drept, ale reporterilor, nu spun aproape nimic, fiind învăluite de ceața nepăsării, sau poate a fricii în fața ironiei rivalilor.

Una din întrebările pe care cetățenii Suediei le pun în legătură cu alegerile indecise ale ultimelor alegeri este următoarea: cum s-a putut oare întâmpla ca într-o țară în care socialismul părea să funcționeze în ciuda eșecului suferit în alte părți, social-democrația a fost compromisă de o alianță orientată într-o cu totul altă direcție?

Un guvern încă zâmbitor

Mulți alegători și comentatori sunt de părere că vina o poartă însuși Stefan Löfven, cel care a condus guvernul în ultimii patru ani. Tot el ar fi vinovat și de intensificarea criminalității, într-o țară renumită pentru liniștea pe care conducerile precedente au fost capabile să o asigure populației, înaintea sosirii imigranților din Africa și Orientul Mijlociu? Sau cum s-au prelungit la infinit cozile de bolnavi în așteptarea unui tratament corespunzător? Nemulțumirea provocată de aceste întrebări, la care se mai adaugă alte câteva, sunt prezentate cu multă „generozitate” de liderii partidelor care cer demisia lui Löfven și înlocuirea miniștrilor de până acum.

Conform unei recente declarații a conducătorului Alianței (grupul partidelor care se opun social-democraților), Ulf Kristersson, șeful Moderaților, ar avea cele mai bune șanse de a forma noul guvern, chiar dacă numărătoarea finală a voturilor relevă un „avantaj” de un mandat în favoarea stângii politice.

Posibilitatea unei noi runde de alegeri este tot mai plauzibilă și Sverigedemokraterna par să mizeze serios pe această „minune”, argumentându-și ambițiile cu reformele pe care promit să le introducă în cazul unei victorii: o politică restrictivă în acceptarea noilor refugiați, o mai scurtă perioadă de așteptare pentru tratamentul medical, resurse mai generoase în cadrul eforturilor de combatere a criminalității, îmbunătățirea sistemului de pensionare, probleme care preocupă majoritatea populației, reprezentând un cal de bătaie extrem de eficient.

Membrii Alianţei

Populismul bătător la ochi al Democraților Suedezi (SD) este puternic criticat de membrii fracțiunilor participante în competiție, ca de altfel și admirația pe care extrema dreaptă suedeză o nutrește liderilor Ungariei, sau Poloniei. Este într-adevăr greu de prevăzut cum vor reuși miniștrii, membri ai SD, să-și integreze politica într-o societate categoric multiculturală, care insistă să-și păstreze această identitate.

Ai nevoie de o anumită esență pentru a fi „suedez”, subliniază unul dintre candidații SD, stârnind ridicări de sprâncene și întrebări cu privire la constituția concretă a „esenței” amintite. Alte „promisiuni ” ale SD includ anularea dreptului la avort, sau la alegerea liberă a identității sexuale, precum și îndepărtarea de UE.

Jimmie Åkesson, liderul SD, neagă cu tărie existența ideilor rasiste printre membrii partidului său, precum și faptul că rasismul ar exista în Suedia, tot așa cum dezminte și știrea legată de pasiunea sa pentru jocuri de noroc pe internet.

Au existat vremuri în istoria modernă a Suediei când alcătuirea guvernului dura doar șase zile. Cu ocazia ediției 2014 a alegerilor a fost nevoie de 17 zile pentru a fi anunțată mare știre. Se pare însă că acum, acest record va fi depășit, doar dacă nu se va încumeta cineva să-și dezamăgească alegătorii, acceptând un compromis.

Nu pot afirma că alegerile suedeze m-ar precupa peste măsură. Nu pot spune însă nici „I don’t give a damn”, așa cum a făcut Clark Gable într-un film celebru. Am învățat mai demult că atunci când ți se oferă un drept, nu se cuvine să-l refuzi, mai ales dacă ți se acordă și o șansă pentru a contribui cu ceva la schimbarea situației în bine.

Iar pe membrii „extremelor” nu-i pot include printre favoriți atunci când este vorba de viitorul unei țări considerate, până recent, model al democrației.

George Farkas