Dacă socotim că Anul Centenar se referă la aniversarea Unirii de la 1918, mai exact a Marii Adunări de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918,  când Transilvania a proclamat unirea cu Ţara, atunci am putea spune că odată cu festivităţile de Ziua Naţională a României anul jubiliar s-a încheiat. După părerea mea, acordul final – petrecut într-o zi geroasă, dar însorită – a fost destul de reuşit. Lume multă, parade militare, inaugurare de monument, discursuri solemne (decente),  multe steaguri şi cocarde, muzică şi dans popular, entuziasm, focuri de artificii şi foarte puţine incidente neplăcute… Din păcate, printre ele s-a numărat şi scurtul film de propagandă proiectat la şedinţa solemnă a Guvernului României ţinută la Alba Iulia. În acest film – alături de alte neadevăruri netoxice – a fost  amintită cu mândrie naţională şi descoperirea insulinei, legată de numele savantului Nicolae Paulescu care – de fapt – nu descoperise insulina, în schimb a avut o contribuţie „ştiinţifică” majoră la „teoria inferiorităţii rasei evreieşti”…

Festivităţile şi serbările de 1 Decembrie 2018 vor rămâne, cu siguranţă, în amintirea copiilor îmbujoraţi care agitau steguleţe. Şi nu numai în memoria lor. După cum şi inaugurarea Catedralei Mântuirii Neamului – cu toată controversa stârnită în jurul ei – va rămâne legată tot de Centenar.

Poate că iniţial se credea că avea să se facă mai mult, că se putea marca şi mai bine trecerea unui secol de la actul de reîntregire, dar – în acest sens – eu nu simt vreo frustrare. Au existat o mulţime de proiecte la nivel local (oraşe, şcoli, instituţii) desfăşurate sub genericul Centenarului: simpozioane, expoziţii, editări de volume,  filme documentare, caravane TV, excursii, concerte, etc. Ba chiar şi numeroase reclame cu texte inspirate (câteodată chiar…neinspirate) din povestea Unirii. Astfel, mulţi, foarte mulţi oameni, din ţară şi din afara ei, au luat cunoştinţă de acest jubileu, au putut participa, s-au putut exprima, s-au putut raporta la el.

A fost, totuşi, un Centenar ciudat în care am luat startul cu mult entuziasm, am lâncezit o grămadă de timp făcând doar vorbire despre „Marea Unire”, am reuşit, totuşi, să-l încheiem onorabil, dar dezamăgiţi. Speram într-o unitate şi solidaritate mai mare a „românilor” dar iată că tocmai Centenarul ne găseşte dezbinaţi, nemulţumiţi de o clasă politică sub aşteptări, incapabilă să gestioneze obiective demne de Centenar, dar dibace în a-şi urmări cu obstinaţie propriile obiective, divergente faţă de interesele majore de edificare şi modernizare a ţării.

Într-un articol din ianuarie https://baabel.ro/2018/01/ce-mi-doresc-de-centenar/ îmi exprimam câteva aşteptări legate de Centenar. Nici aşteptările mele nu s-au împlinit. Mă gândesc la faptul că noi, minorităţile convieţuitoare, n-am prea fost incluse în scenariul oficial al festivităţilor şi că, din păcate,  s-au auzit voci şovine şi xenofobe şi au avut loc incidente şi provocări. E drept, sporadice, din fericire.

Pe de altă parte, minorităţile, naţionalităţile conlocuitoare au avut prilejul să marcheze Centenarul, să reflecteze asupra evenimentului istoric şi veacului care a trecut de atunci, să scoată în evidenţă contribuţia proprie la propăşirea ţării din care fac parte, dar să prezinte şi aspecte dureroase, încă neoblojite, care le-au umbrit existenţa în secolul care s-a scurs de la 1 Decembrie 1918. Eu cred că aceste evenimente au fost necesare, iar dacă majoritarii ar fi arătat mai mult interes şi empatie faţă de ele, ar fi încercat să înţeleagă mai bine istoria şi specificul minorităţilor convieţuitoare, precum şi valoarea adăugată pe care unitatea prin diversitate a adus-o Unirii, atunci al doilea centenar ar avea şanse să fie mai bun şi mai rodnic, chiar dacă începutul lui se prefigurează destul de… complicat.

Andrea Ghiţă