În dimineața unei zile de iulie 1999, când în sfârșit studenții de medicină și cei de la cursul de paramedici erau în vacanță, la sala de operații unde lucram a apărut un student de medicină german, aflat în schimb de experiență la spitalul nostru.

– Mă numesc Peter Ritter, sunt student în anul patru la Facultatea de Medicină din Düsseldorf. Pe perioada verii am ales ca loc de stagiu de vară Centrul Medical Universitar din Beer Șeva. Mă acceptați?

– De ce ai ales tocmai Israelul și de ce tocmai Beer Șeva? l-am întrebat.

– De la colegii mei care au fost Tel Aviv și Haifa știu că în Israel studenții pot să lucreze practic și să-și însușească tehnici legate de resuscitarea bolnavilor mult mai bine decât la clinicile din Germania. De aceea am ales Israelul, iar de Beer Șeva mă leagă amintiri din frageda mea tinerețe.

– ??

– Văd că vă mirați. Vă explic. Părinții mei sunt cercetători în domeniul agriculturii și au lucrat timp de doi ani în cadrul Facultății de Agronomie a Universității Ben Gurion la Sde Boker (localitate situată la 30 Km de Beer Șeva, unde se află stațiunea experimentală agricolă vestită în toată lumea). Îmi aduc aminte cu plăcere de perioada aceea.

Venea în secție la ora 7 și intra cu mine în sălile în care lucram; nu o dată m-a însoțit și în gărzi. Adesea mă întreba de părinții mei, care în timpul celui ai Doilea Război Mondial au fost deportați în lagărele de concentrare naziste.

– De multe ori mi-e rușine că sunt german, îmi spunea Peter, mai ales aici în Israel. În tren am văzut pe brațul unui bătrân numărul de prizonier de la Auschwitz și am fost lac de sudoare… La întrebarea lui am răspuns că sunt din Olanda.

– Părinții tăi și cu tine v-ați născut după război, deci nu sunteți răspunzători pentru tragedia evreilor din Europa, i-am spus. Iar Germania de azi e o țară democratică, aliata cea mai de încredere a Israelului de pe vechiul continent. Este printre puținele, dacă nu chiar singura țară care și-a asumat responsabilitatea pentru cele petrecute.

– Știu, e logic ce spuneți, a răspuns Peter, dar eu cred că vinovăția concetățenilor mei se transmite din generație în generație ca o pată de cerneală pe o sugativă… Cum să mă uit fără rușine în ochii cuiva ca dumneavoastră, când știu că conaționalii mei i-au ucis bunicii?

– Peter, i-am spus, trebuie să faci un singur lucru, să povestești în țara ta despre tot ce simți și împreună cu mulți alți germani ca tine să ridicați vocea împotriva antisemitismului și a orcărei manifestări rasiste, pentru ca istoria să nu se repete.

Peter a venit cu regularitate în fiecare vară la stagiul practic în Israel, s-a împrietenit cu tineri israelieni, a învățat să vorbească puțină ebraică. Într-una din seri, când era invitat la noi la cină, am fost chemat de urgență la spital – era vorba de un atentat terorist cu multe victime. A venit cu mine. Urgența era plină cu răniți în stare gravă. În ciuda zgomotului de nedescris echipele de medici lucrau intensiv, reușind să-i amelioreze pe cea mai mare parte dintre ei. Peter a lucrat cot la cot cu mine și cu întreaga echipă. Obrajii îi ardeau de emoție. Din păcate, cum se întâmplă în asemenea situații, unii pacienți nu mai pot fi salvați și o tânără care își făcea stagiul militar a murit. Cu greu am reușit să-l trag pe Peter de lângă victimă. Plângea. În drum spre casă am tăcut amândoi, doar când am intrat mi-a spus:

– Până acum nu-mi era clar ce înseamnă să te simți israelian. Astăzi am înțeles și pentru prima dată de când vin aici m-am simțit și eu israelian…

După terminarea facultății Peter s-a specializat în medicina de urgență, poate și sub influența celor văzute împreună în acea seară, la serviciul de urgență din Beer Șeva. Acum lucrează la o clinică din Düsseldorf. Corespondăm în continuare și-am rămas prieteni.

Andrei Schwartz

1 decembrie 2018