„Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea, când poți s-o faci.” (Proverbe, 3:27)

         Adeseori când mergeam cu mașina prin Maramureș obișnuiam să fredonez Beltz, Mayn Shetele Beltz…! ascultând povestea Oanei despre cum în copilărie, jucându-se cu copiii din sat pe colinele ce împrejmuiesc Ungurașul, a descoperit împreună cu ei „un cimitir evreiesc”. Dar astăzi nimeni din sat nu mai știe nimic de el și nici de evrei nu pare să-și mai amintească cineva.

         Și totuși…Sâmbăta zilei de 2 martie, ajunată cu același refren nostalgic de film, în care Moishe Oysher, cantorul evreu din SUA născut la Lipcani a debutat, îmi aduce monografia orașului Baia Sprie în față. Curios, îi propun Oanei să căutăm consemnări despre evreii locului.

         Găsim. Deodată, „Cimitirul din Unguraș” nu mai poate fi o memorie vagă, coruptă de fantezia copilăriei. Pesemne, în Comitatul Sătmar de atunci, o însemnată comunitate de evrei a populat întreaga regiune din jurul orașului Baia Sprie.

         În astfel de momente, spiritul este încercat de o chemare, poate o confirmare a vocației de istoric ori poate doar un reflex creat de-a lungul anilor petrecuți pe băncile facultății: în minte încep să se ordoneze, ca de la sine, evenimentele istorice, secvențele istoriei locului, incidența universalului în particular și apoi apar „coincidențele”.

         Am pornit pe dealuri. Dobândiserăm amândoi un soi de tăcere mistică: ne simțeam ca în fața unei datorii de conștiință, a unei nevoi de recuperare a memoriei comunității unor oameni pe care urmași din depărtare, am gândit noi atunci, se poate să îi mai evoce prin povești și amintiri. Dacă ei mai trăiesc prin cuvintele descendenților și prin nume luate de aceștia, se cade să le redăm și locul întâlnirii cu veșnicia.

         De nicăieri, trei căprioare ascultând poveștile noastre despre Ofra Haza, „călăuza” copilăriei mele în muzica israeliană, ne-au îndemnat să le urmăm. Dealurile bătute de soare nu păreau să mai aibă niciun mister. Odată ce s-au ascuns cele trei căprioare, ne-am văzut între Unguraș și Rus, departe de ambele sate, cu vagi repere. Și tot atunci, într-un desiș, Oana a făcut (re)descoperirea…

         Am alergat în grabă și ne-am strecurat printre crengile ostile și dese ca niște străjeri. Trei lespezi mai aminteau de locul unde viața și moartea se întâlnesc. Cea dintâi lespede, rămasă în picioare, a fost vitregită de înscrisuri și simboluri. Celelalte două au căzut pe pământ și au fost acoperite de mușchi. În tensiunea descoperirii, cu unghiile am zgâriat în conturul literelor sacre și am suflat peste fiecare adâncitură a dălții care a născut memoria în piatră…

         Menora, cu ale sale brațe, se înfățișa demn și sacru în partea superioară a uneia dintre lespezi. Încă un moment de tăcere natura însăși îl ceru. Am așezat amândoi cuvioși câte o piatră pe locul unde astăzi doar deșertul uitării mai acoperă. Ca într-o armonie religioasă, tăcerea noastră a fost continuată de clopotele bisericii din depărtate.

         Ora 12:00. Întorși din căutările noastre ne aștepta Cristina. A citit pe chipurile noastre, știa deja. Am consemnat toți trei locul pe Google Maps, am postat câteva poze făcute lespezilor, locului și unor repere.

https://www.google.com/maps/place/cimitir+evreiesc/@47.6198911,23.6779158,1951m/data=!3m1!1e3!4m5!3m4!1s0x4737dbd234fd12cd:0x8a7ee470f50dcb8!8m2!3d47.6179227!4d23.6779541        

Cine sunt ei? Cum le vom conserva și curăța locul? Au urmași, și-i mai amintesc aceștia pe ascendenții lor? Unde îi vom găsi?                                                                   Shema!

Vlad Ciurdar