În urmă cu câteva zile președintele Donald Trump a anunțat că este cazul să se recunoască apartenența Înălțimilor Golan de Israel. A fost un dar făcut premierului Netanyahu înaintea alegerilor, în speranța că aceasta va contracara acuzațiile de corupție formulate de procurorul general. Înălțimile Golan nu au aparținut niciodată Israelului sau Palestinei, ele au fost cucerite în timpul Războiului de Șase Zile de la Siria și din punct de vedere strategic sunt foarte importante pentru Israel, ca o barieră de apărare în cazul unui război cu Damascul.

În curând se împlinește un an de când s-a pus în aplicare decizia aceluiași președinte Trump de a muta Ambasada Americană la Ierusalim, considerat de SUA capitala Israelului, ceea ce și este. Dar situația juridică a Ierusalimului este controversată. Potrivit unor acorduri internaționale, unele semnate de partea israeliană chiar înaintea votului ONU pentru împărțirea Palestinei între israelieni și arabi, altele la Oslo, urmează ca statutul final al orașului să fie stabilit în urma unor negocieri.

În pofida gestului SUA, foarte puține state au decis să-i urmeze exemplul, câteva dintre ele (Ungaria, Slovacia, Cehia) limitându-se să deschidă la Ierusalim niște birouri de informații sau birouri comerciale. Poziția României este neclară, premierul Dăncilă revenind în declarațiile sale referitoare la mutarea Ambasadei Române, prin afirmația că a fost o opinie personală, dar de-acum răul a fost făcut. România care la ora actuală deține președinția Consiliului UE a adoptat o poziție contrară celei a Uniunii Europene. Tot în această lună s-au împlinit cinci ani de la ocuparea și anexarea Crimeii de către Rusia, în condițiile în care apartenența Crimeii de Ucraina a fost consfințită prin tratate. Argumentul că peninsula a aparținut inițial Rusiei și că a fost făcută cadou Ucrainei de către Hrușciov nu se poate susține din moment ce acordurile privind statutul Crimeeii au fost recunoscute pe plan internațional.

Sunt doar trei exemple printre multele zeci care au apărut în ultimele decenii când ”un fapt împlinit” este contrapus unor acorduri și tratate. De sute de ani dacă nu chiar de mai mult existența unor tratate asigură cât de cât pacea și liniștea dintre state. Trebuie să recunoaștem însă că multe dintre ele au fost impuse, sigur că în cazul unor războaie, partea învingătoare fixa condiții defavorabile pentru cei învinși și la un moment dat aceștia încălcau acordurile, exemplul cel mai concludent fiind cel de-al Doilea Război Mondial, consecință a Tratatului de la Versailles care a încheiat Primul Război Mondial impunând condiții umilitoare Germaniei. Cu toate acestea trebuie recunoscut că existența sistemului de tratate este mijllocul cel mai eficient de a menține un echilibru în lume. Iar dacă una din părți consideră că a fost nedreptățită, există mijloace prin care tratatele se renegociază, se poate ajunge la o înțelegere, există tribunale internaționale și alte foruri care pot rezolva într-un fel sau altul situația. Bineînțeles aceasta în condițiile în care părțile doresc să stea la masa negocierilor.

Nu cred că ”faptul împlinit” ar fi un mijloc de coerciţie eficient pentru a soluționa niște situații sau a obliga una din părți să se așeze la masa negocierilor. Mutarea Ambasadei americane la Ierusalim nu numai că nu i-a făcut pe palestinieni să reia negocierile, dimpotrivă, i-a rigidizat, iar ceea ce se întâmplă acum în Gaza este o consecință a gestului american și este posibil să fie premergătoarea unui nou război. Este adevărat, Ierusalimul este o parte esențială a istoriei și credinței poporului evreu, este simbolul iudaismului, drag atât evreilor din Israel cât și celor din Diaspora și dacă ne gândim cum arăta Orașul Vechi în perioada în care a fost sub administrație iordaniană (când Israelul a început să-l refacă, gunoiul era de 10 metri) și la faptul că evreilor le era interzis să meargă la Zidul Plângerii, în schimb astăzi locurile și locașurile de cult ale celorlate religii sunt excelent întreținute, ne gândim că orașul ar trebui să aparțină de drept Israelului. Dar acest drept trebuie consfințit prin înțelegeri care să satisfacă toate părțile, chiar dacă acum luminița de la capătul tunelului nu se zărește deloc. Iar situația nu trebuie înrăutățită prin declarații sau gesturi necugetate, indiferent dacă provin de la țări mai mari sau mai mici. (Singura deosebire este că Statelor Unite nu le pasă de consecințe, pe când țările mici sunt vulnerabile).

Cât de conștiente sunt statele sau organizațiile internaționale de necesitatea semnării (și respectării) unor acorduri, ne-am putut da seama când o condiție pentru a adera la NATO sau la Uniunea Europeană a fost ca viitoarele state membre să-și soluționeze sursele unor eventuale conflicte cu vecinii prin semnarea unor acorduri. A fost o cerință adresată Turciei și Greciei de pildă, România a semnat tratatele de bază cu Ungaria și cu Ucraina. iar atunci când a fost vorba de delimitarea apelor teritoriale din Marea Neagră între cele două țări, disputa a fost rezolvată prin Tribunalul Internațional de la Haga.

Politica ”faptului împlinit” se dovedește a fi o soluție unilaterală și sursă de conflicte. Ea poate dura decenii, conflictele înghețate din Caucaz sau împărțirea Ciprului sunt exemple concludente. De aceea ea nu ar trebui folosită. Până nu se găsește ceva mai bun (o perspectivă îndepărată) trebuie să recurgem tot la acorduri și tratate internaționale. Chiar dacă nu le putem califica drept „Gentlemen’s agreement”, tot ele ne vor garanta o lume mai sigură.

Eva Galambos