Cel care a plecat… și rămâne

De câte ori am scris despre el, despre activitatea și personalitatea sa?! De câte ori am avut ocazia să prezint altora ceea ce știam despre aportul său la o specialitate medicală care nu exista înaintea lui și pentru care el e considerat părinte și fondator?! Nimic mai simplu de înțeles, dacă ne gândim că George Litarczek, dispărut dintre noi acum două săptămâni, a trăit o viață lungă și plină de fapte care l-au făcut celebru nu numai în țara sa, dar și pretutindeni în lume.

Dar tot ce am spus și/sau am scris despre el și faptele lui care l-au înscris pe veci în istoria medicinii, s-a adresat întotdeauna unui public care-l cunoștea, în mijlocul căruia și-a desfășurat întreaga sa activitate de mai bine de nouă decenii. Dar acum? Cum pot justifica cititorului aflat în afara sferei medicale faptul că dedic aceste rânduri celui care mi-a fost înainte de toate mentor, profesor și guru?

Cred că un singur argument ar rezista oricărei încruntări a frunții și oricărei întrebări nepuse dar gândite. Iată-l: oare dumneata, stimate cititor, ai fost vreodată operat în România sau anesteziat pe undeva în străinătate de un medic anestezist de origine română? Dacă da (și înțeleg că ai rămas în viață după această aventură!), să știi că medicul care te-a anesteziat este fără doar și poate unul din cei peste o mie de elevi ai profesorului George Litarczek!

Profesor universitar doctor George Litarczek, considerat părintele anesteziei din Romania. (Arhiva personala) – sursă http://www.rador.ro/2016/03/05/mama-sufletul-familiei-medicul-george-litarczek/

Pentru că înaintea lui nu exista în România o specialitate anestezie-terapie intensivă, iar după ce în anul 1951 el a administrat prima anestezie generală modernă la spitalul Colțea, toți cei care s-au înrolat în rândurile medicilor ATI români au devenit, direct sau indirect, elevii săi.

Direct, adică au făcut rezidența sub conducerea lui, sau indirect, luând parte la celebrele cursuri pe care le-a organizat dealungul a zecilor de ani la spitalul Fundeni și/sau adăpându-se la vastele sale cunoștințe și experiență cu ocazia nenumăratelor congrese și simpozioane la care a participat și la care a ținut conferințe greu de uitat. Sau au citit manualele sale în specialitate, printre primele în întreaga Europă.

Departe de mine gândul de a trece în revistă dovezile cele mai clare și mai elocvente ale importanței lui Litarczek pe harta medicinii românești și europene. Eu nu sunt de meserie biograf, iar amănuntele întregii sale vieți profesionale pot fi găsite cu ușurință în sursele electronice care abundă în ziua de azi.

Dorința mea este să-l prezint pe Geo, omul (de mai bine de 25 ani am primit permisiunea negrăită de a-i spune pe nume!), care mi-a inspirat gândurile și mi-a cizelat nu numai formațiunea de medic, ci și cea de individ. Pentru că Geo a fost pentru mine și pentru mulți din cei care l-au cunoscut și au respirat aerul alături de el, un fel de stea la care te uiți, care te luminează, dar la care nu poți ajunge decât cu gândul, cu privirea.

O discuție cu el te făcea mai inteligent și mai erudit. Și nu întâmplător, pentru că Geo, la cei peste 90 ani ai săi, a fost un manual pentru de toate: filozofie, matematică, fizică, chimie, astronomie, geografie. Vorbea curent patru limbi și citea cinci-șase.

Uneori aveam impresia că prea le știe pe toate și deși îl cunoșteam de aproape 60 ani, aveam momente de îndoială. Ei bine,”Dr Google” le risipea cu iuțeala fulgerului, pentru că totul era așa cum spusese!

Treptat, datorită multiplelor sale beteșuguri, provocate de senescența pe care noi, medicii, o numim patologică, adică vârsta acompaniată de boli multe, mici, mari și mijlocii, ne-am văzut din ce în ce mai rar. A început prin a renunța la participarea la evenimentele științifice din cursul iernilor, fiindu-i greu să se deplaseze și mai ales fiindu-i frică de germenii care mișună iarna prin sălile de conferințe. Apoi s-a mutat din București într-un oraș unde a găsit o pereche de ființe umane ieșite din comun, care și-au dedicat existența îngrijirii nonagenarului, deci nu-l mai puteam vizita în scurtele mele escapade bucureștene și nu mai luam tradiționalul prânz la restaurantul ”Anca”, departe de vuietul centrului Capitalei, dar aproape de apartamentui său.

Doar o dată pe an, la Sinaia, cu ocazia congresului anual ATI, prânzul devenit tradiție pe terasa hotelului Caraiman se respecta ca o literă de lege, chiar după dispariția Daciei, cea care i-a fost soție și prietenă zeci de ani și cu care a împărtășit toate cele bune și toate cele rele care i se pot întâmpla unui om.

Deci ne vedeam foarte rar, dar vorbeam la telefon aproape săptămânal, eu de acasă, iar el de la așa-zisa casă de bătrâni din Sibiu, de unde a fost luat de urgență acum patru săptămâni și internat la Fundenii săi, de unde nu s-a mai întors.

Acele convorbiri telefonice, uneori pe Skype, ca să ne și vedem, nu pot fi uitate. Fiecare discuție aborda, aproape automat, subiecte variate, de la raportul situației sale medicale și până la dezbateri filozofice despre importanța educației în lumea de azi, despre direcția în care se îndreaptă omenirea, despre lipsa de respect a politicienilor de pretutindeni pentru valorile spirituale ale existenței umane, dar și despre prezența (pentru el) sau inexistența (pentru mine) a unei Puteri Supreme, căreia cu toții îi suntem datori, pentru că Ea ne călăuzește și ne făurește viitorul. Iar eu, imediat după ce terminam convorbirea, stăteam și mă gândeam cum se face că un om de erudiția sa, un individ cu o viziune clară asupra realității pământene, poate găsi valențele necesare pentru a accepta ceva care vine de Sus, care te conduce și în fața căreia ești de fapt neputincios.

”Dle Profesor (așa îmi spunea când se simțea la catedră și se pregătea să peroreze), cum îți închipui că funcția hepatică sau existența mitocondrială au apărut sine materia și că nimic venit de Sus nu le-a creat și le-a indicat direcția fiziologică?! Îți spun eu, amândoi o să ajungem acolo la un moment dat și o să vezi câtă dreptate am!”

Iar eu i-am răspuns într-un fel care i-a plăcut:

”Deci ne reîntâlnim și acolo, sus?”

Lucid ca întotdeauna, clar la minte și prevăzând un viitor nu prea roz, a hotărit să-și scrie memoriile, apelând la ajutorul celei care i-a fost elevă și colaboratoare timp de ani de zile, Dora Petrilă, eminenta anestezistă și scriitoare. Acum vreo doi ani a apărut primul volum al memoriilor, pregătit de el la calculator. În urmă cu câteva luni, deja în imposibilitate de a folosi tastatura computerului, a reușit să-și înregistreze vocea pe magnetofon, a trims Dorei înregistrarea, iar volumul II al memoriilor sale va fi lansat în luna mai, la congresul anual de la Sinaia.

Acum vreo câteva luni i-am povestit că terminasem de scris prima versiune a următorului meu roman, în care eroul (pentru prima oară în modesta mea activitate scriitoricească) este un medic anestezist. I-am spus că textul este ”la frigider” și că în curând îl voi relua pentru a-l ”peria” și a-l aduce la formatul final, ceea ce îmi va lua 4 sau 5 zile pline, în care să mă transform în sihastru, să mă izolez de viața mea cotidiană și să mă dedic acestui scop.

”Minunat, vii la mine la Sibiu, îți iau cameră la hotel, tu lucrezi toată ziua, dar prânzul îl luăm împreună”.

I-am promis, dar nu mai am cum să mă țin de cuvânt.

Și regret nespus. Fiind amândoi la pensie, de multă vreme nu mai simțeam nevoia să discut cu el subiecte profesionale. Dar aveam o nevoie nebună să mă reîntâlnesc cu omul cel mai inteligent și mai modest pe care l-am cunoscut. Aș fi vrut să mă mai învețe ceva din cele multe pe care le știa, dar mai ales aveam nevoie (egoistul din mine) să-mi binecuvânteze planurile de viitor și să-mi arunce, așa ca a propos, un sfat, o idee, un gând care să mă lumineze.

SAMSUNG CAMERA PICTURES

Dar tot ce am putut face pentru mine (în primul rând!), pentru el și pentru legătura sufletească dintre noi, a fost să iau primul avion spre București și cu ajutorul bunului meu prieten, cel care l-a îngrijit până în ultima clipă, Prof Șerban Bubenek, să ajung la București, la cimitirul Luteran și să-l petrec pe ultimul său drum terestru, urându-i în ebraică odihnă tihnită, acolo sus, unde el știa că este așteptat.

Iar când am luat lopata și am aruncat câțiva bulgări de pământ în mormântul cel mai proaspăt al cimitirului, mi-am adus aminte de ultimele vorbe ale lui Bernard Shaw pe patul de moarte, cuvinte ce se potrivesc perfect gurului și prietenului meu, cel care a fost Prof Dr George Litarczek: ”Ce întâlnire! Între mine și Dumnezeu!!!”

Să-ți fie țărâna ușoară, Geo, și … la revedere.

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

12 Comments

  • Rosu Axinia commented on April 10, 2019 Reply

    Dumnezeu sa-l aiba in paza acolo sus !

  • Nicolae radu commented on April 4, 2019 Reply

    Te felicit draga Gabi pentru evocarea marelui om Geo Litarczek. Sunt sigur ca îl vei întâlni “acolo sus” pentru ca si tu esti un om si anestezist valoros. As vrea sa fiu si eu la una dintre întâlniri. Nicolae Radu

    • GBM commented on April 5, 2019 Reply

      Multumesc pentru cuvintelecalde
      GBM

  • Mirjam Bercovici commented on March 30, 2019 Reply

    Am fost colegi de an, colegi în spitalul Fundeni, vecini și prieteni. I-am fost și pacientă. L-am admirat totdeauna pentru omenia sa și cunoștințele sale vaste.
    Odihnească-se în pace !!

    • GBM commented on March 30, 2019 Reply

      Sunteti unul din imens de multi admiratori….
      GBM

  • Tiberiu Georgescu commented on March 28, 2019 Reply

    Si de data asta va dovediti i fi un condeier stralucit,minunat,sensibil.
    L-am cunoscut personal in urma cu aproape treizeci de ani intr-o imprejurare as numi-o dramatica, in care a “jucat” ca un adevarat arbitru al competentei si al bunului simtz as zice medical.
    Despre domnia sa stiam mai multe de la colega de facultate si buna mea amica Dora Petrila.
    Odihniti-va in pace domnule profesor Litarczek. .

    Tiberiu Georgescu

    • GBM commented on March 29, 2019 Reply

      Va multumesc pentru aceste cuvintr
      GBM

  • paula craciun commented on March 28, 2019 Reply

    Ce coincidenta. In acelasi numar, doua articole care ne vorbesc despre respect, recunostinta si afectiune a unor doctori de renume fata de profesorii-doctor care au influentat in .od diferit viitorul lor. Ceea ce am considerat ca punct comun acestor doua articole, a fost faptul ca din ele strabate o asemenea sensibilitate si afectiune care mi-a stors lacrimi pentru oameni pe care eu nu i-am cunoscut.

  • GBM commented on March 28, 2019 Reply

    Au fost enorm de multw lucruri de invatzat de la acest om
    GBM

  • Sodolescu Petronela commented on March 28, 2019 Reply

    Dumnezeu sa ii odihneasca pe amindoi. S-au reintilinit d-na Dacia si Dl Profesor. Au fost doi maestri in arta de a vindeca bolnavii, un exemplu de o familie model. Au avut o vorba buna pentru oricine apela la ei. Am fost cel mai norocos om pentru ca i-am cunoscut si am putut sta in preajma lor. Multe am invatat si totusi prea putin pentru meseria mea.
    Simt un gol imens care nu va fi niciodata umplut,

    • GBM commented on March 28, 2019 Reply

      Nu sunteti singura….
      Mi-e deja dor de el.
      GBM

  • Ivan G Klein commented on March 28, 2019 Reply

    Deoarece mama mea, care pentru mine e pe cel mai înalt piedestal posibil, era ateistă și eu sînt – poziție consolidată prin formația technică și probabil influențat de propaganda comunistă. Cînd stau de vorbă cu un religios , admițînd că el crede sincer, poziția mea e următoarea – dacă e superior El există independent de părerea mea iar dacă e pozitiv pentru El cel mai important e ce norme respect eu în viață …De-acum încolo mai pot adăuga și ideea luată din textul de mai sus.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *