Cannes 2019 (I). Între mitologie și constrângerile epocii

Orice ar face, oricât ar vrea să fie, în primul rând, un festival al marilor dări de seamă ale cinematografului de peste an, Cannes-ul rămâne, de-a lungul celor aproape două săptămâni ale sale, un loc al unei miraculoase schimbări geografice. Liniștita stațiune de pe Coasta de Azur acumulează toată splendoarea artificiilor reînnoite în fiecare seară, deconcertanta paradă a frumuseții gratuite, din ce în ce mai futuriste, a rochiior care trec pe covorul roșu. Toate acele instalații de mătase, catifele și dantele care nu pot fi văzute în altă parte și pe care nu le va mai purta nimeni, niciodată, au fost mai fantasmagorice decât oricând în acest an. A fost nevoie, de câteva ori, de intervenția unor bodyguarzi pentru a le ajuta pe purtătoarele lor să urce treptele. Am fost întrebată, de multe ori, cum își ocupă locul pe scaune toate acele jupe sub formă de corole sau umbrele uriașe ori trene lungi de câțiva metri. Sfântă naivitate! Deținătoarele respectivelor construcții nu vor intra niciodată în sală, să vadă filmele. Modele mai mult sau mai puțin celebre, ele au venit pentru a fi văzute, pentru a face publicitate caselor de modă. După ce trec de exercițiul urcării scărilor, intră în marele hol al sălii Lumière, după care pe aci ți-e drumul. Ies printr-o ușă lăturalnică. Pe Sharon Stone, pe Penelope Cruz, pe Angelina Jolie nu le vei vedea niciodată astfel gătite. Ele vin să-și prezinte filmele, să stea alături de public.  Astfel de spectacole, după zisele unora, adevărate bâlciuri ale deșertăciunii, fac parte din mitologia celui mai mare festival de film din lume, al treilea eveniment mediatic după Jocurile Olimpice și Cupa mondială de fotbal. Organizatorii – sau patronii festivalului, spuneți-le cum vreți – știu asta, dar nu sunt deloc îngrijorați. După cum nu pare a-i pune pe gânduri numărul tot mai mare de acreditări jurnalistice care fac să ne călcăm pe picioare în holurile de acum neîncăpătoare, la cozile imposibil de evitat de dinaintea intrării în săli, cu toată împărțirea pe căprării a posesorilor de badge-uri, adică pe culori. Cannes-ul a pus în mișcare o uriașă mașinărie mediatică pe care, după părerea multora, nu o mai poate controla. Eu una cred că nici nu vrea. În cartea sa Sélection oficielle, un jurnal întins pe un an de zile, între o selecție și alta  (2015-2016) Thierry Frémaux, delegat general și selecționer, se mândrește cu numărul de acreditări crescânde, vreo 4700, deși, spune el, nu fără un anumit cinism, mulți nu vor apuca să intre într-o sală. Atunci de ce să mai vii la Cannes? Pentru a fi văzut acolo, pe Croazetă. Un must, cum se spune, pentru ziariștii de cinema. Când am fost invitată pentru prima oară, cu 25 de ani în urmă, în calitate de critic al celui mai mare ziar românesc, pe atunci, Adevărul, am completat un formular în care trebuia să menționez ce calificare am, “journaliste de cinema”, “croniqeur” sau “critique”. Astăzi, aceste diferențieri au dispărut, suntem cu toții, înr-o democrație a înghesuielii, ziariști. Nu mai e nimic de făcut, așa cum nimeni nu-i va putea convinge pe amatorii de mondenități, fie ei din Cannes sau din alte mici localități apropiate, că pot vedea filmele din selecție, cele mai multe, a doua zi după premiera de gală, în sălile de cinema din oraș. Nu. Tinere în rochii de seară preferă să stea  chiar și în ploaie, și anul acesta a plouat, nu glumă, în speranța că vor găsi un muritor care le va ceda o invitație. Plin de mâini ridicate cu cartonașe Une invitation s’il vous plaît pour … Nu contează că este vorba despre filmul de debut al unei regizoare despre care nu au auzit niciodată sau despre o celebritate. Încercarea moarte nu are. Numărul celor care speră crește și el de la an la an. Fără ei, Cannes-ul nu ar mai fi Cannes, pentru că, așa cum sună un celebru adaggio, e nevoie de toate pentru a face o lume. Un alt mare festival cum este Veneția se poate lipsi de ceva din acest de toate, cum destul timp s-a lipsit și de prezența marilor staruri.

Penelope Cruz, Antonio Banderas, Pedro Almodovar

Cannes-ul ar fi de neconceput fără sclipirea vedetelor și când spun asta le am în vedere pe cele cu nume răsunătoare. Ca să enunțăm adevărul până la capăt – este vorba despre starurile hollywoodiene. În imaginarul colectiv, doar ele corespund pe deplin noțiunii de star. Alain Delon este, vorba lui, un accident. Festivalul de la Cannes a trăit întotdeauna cu teama de a nu avea cota de glamour pe covorul roșu, mai ales în anii în care marile studiouri americane refuzau să vină la Cannes. O critică nefavorabilă marca soarta peliculei. Raporturile s-au mai calmat în ultima vreme, dar neliniștea a existat și în acest an. Dacă atât de așteptatul Tarantino cu al său Once Upon a Time in Hollywood nu va fi gata la timp, cum va arăta festivalul fără Leonardo Di Caprio și Brad Pitt? Doar cu Antonio Banderas și Penelpe Cruz din filmul lui Almodovar “Dolor y Gloria”, cât or fi ei de spanioli americanizați, nu se face primăvară la Cannes. Minunea a avut loc, Tarantino a dat bice, chiar dacă stilul lui de a monta, mai ales pe 35 mm, este unul dificil. A ajuns la timp. La nevoie, probabil i s-ar fi creat un culoar aerian special, cum s-a întâmplat cu ani  în urmă pentru Wong Kar- wai al cărui film 2046 a aterizat în ultima clipă. Așa, cu dragul  Quentin (fanii, dar și conducerea, îl strigă pe numele mic), gata de start, cea de a 72-a ediție răspândea  un aer împăcat. Pentru criticile de ordin politico-social de anul trecut se luaseră măsurile corespunzătoare din vreme.

Doi monştri sacri: Brad Pitt şi Leonardo di Caprio

Reproșurilor asociațiilor feministe și ale președintei de atunci a juriului, Cate Blanchett, li s-a răspuns cu fapte. Toată lumea a fost de acord. inclusiv, revistele elitiste, cum  ar fi Les Cahiers du cinéma. Pe hârtie, selecția oficială arăta bine. În toate compartimentele sale care includ Competiția, secțiunile Un certain regard, Cinéfondation și scurt metraj, Cinema Classic, Hors Compétition. Importante, în ierarhia festivalului, sunt desigur Competiția și Un certain regard. conținătoarele celor mai așteptate premii iar dintre ele două- competiția, bineînțeles. Greutatea ei se regăsește și în formularea absurdă și mediocră preluată în ultimii ani și de presa  europeană, după modelul celei americane care bate câmpii cu “filme în cursa pentru Palme d’Or”, ca și cum nimeni nu are în vedere și celelalte premii. Dacă ar fi așa, ar trebui – glumind puțin –  ca un câștigător al premiului pentru regie să-l refuze. Ori Palme d’ Or, ori nimic. Anul acesta, celebrul Să dăm Cezarului ce e al Cezarului a trebuit citit Să dăm femeilor…  Patru doamne în competiție, printre care chiar Céline Sciamma, cunoscută mai ales ca scenaristă (Franța), inițiatoarea  asociației Collectif 50/50 care reclamă paritate masculin-feminin în industria cinematografică. Chiar fifty-fifty, ai talent, nu ai, pare cam exagerat, dar să trecem. Oricum, cele patru nume din competiție, amintita Sciamma, conaționala ei Justine Trier, austriaca Jessica Hausner și franco-senegaleza debutantă, Mati Diop aparțin lotului de 17 regizori – femei incluse în toate secțiunile. Nu s-a stat rău. O selecție mai mult decât vigilentă care a avut grijă ca procentul feminin să fie asigurat: “Cannes-ului i se cere mereu foarte mult, asta nu se petrece peste tot” – spunea Thierry Frémaux, delegatul general, la o întâlnire amicală cu presa venită la Cannes cu o zi înainte de deschidere. Așa este. Alberto  Barbera, președintele Mostrei cinematografice de la Veneția, nu ține seamă, cel puțin până acum, de glasurile diferitelor sirene. Cannes-ul plătește prețul locului numărul unu în ierarhia festivalieră. Vocile venite din direcția social-politică  sunt și ele mai  puternice aici. De aceea, de data aceasta, alături de cineaști consacrați prin filmele lor angajate, ca să folosim un termen ieșit din uz, cum sunt Ken Loach sau frații Dardenne, ambii deținători a câte două Palme d’ Or, nu puteau lipsi noii veniți. Sorry, We Missed You, respectiv Le jeune Ahmed ai căror autori aparțin și categoriei de abonați ai festivalului, au acoperit, la diferite grade, câmpul social. Critica, mai ales cea franceză, i-a întâmpinat cu urale  pe debutanții Ladj Ly (Franța) și Mati Diop, unul campion al revoltei tinerilor din cartierele vitregite, alta – atentă la suferințele femeilor. Un capitol bifat și el. Vom vedea mai târziu efectele asupra juriului. Propensiunea organizatorilor, dar și tendința actuală de reconsiderare a filmelor numite de gen, și-au spus cuvântul. Nu au lipsit filme cu zombie, cu gangsteri europeni sau asiatici, filme de anticipare imediată, thriller-uri, tot atâtea prilejuri  de a ne reîntâlni cu cineaști unii foarte cunoscuți precum Jim Jarmush, Marco Bellocchio sau brazilianul Mendonça Filho, alții  – doar cinefililor, sud coreeanul Bong joon-Ho, chinezul Diao Yinan.

Cristi Porumboiu cu echipa sa la Cannes 2019

Ultimii doi au dominat zona asiatică, dragă festivalului, după cum Corneliu Porumboiu al nostru avea să fie reprezentantul Europei sud-estice și centrale. Marile  nume, cele pe care s-au jucat marile cărți, au avut o bună vecinătate, dar nu una care să le amenințe din start. Așa se face că tulburătorul crepuscul al unui cineast obosit de propria sa artă ,dar și readus la viață tot prin ea, este vorba de Pedro Almodovar cu “Dolor y gloria” a ținut de la început până la sfârșit locul unu la bursa criticii. Întrebarea “Va pleca Almodovar cu o Palme d’ Or de  data aceasta”? a fost obsesia festivalului. secondată de speranța unora că Tarantino va dobândi al doilea mare trofeu, la 25 de ani după lovitura cu Pulp Fiction. Nădejdile multora aveau temei în componența deosebită a juriului. La cererea sa, mexicanul Alejandro Gonzales Iñarritu a avut drept coechipieri în majoritate regizori, “profesioniști ai profesiei”, cum spunea Godard. Nu s-a mai dorit un juriu glamour, cu staruri feminine seducătoare, cum reclama cândva Isabelle Adjani. O singură steluță, Elle Fanning, 21 de ani, cea mai tânără jurată din istoria festivalului. Pawlikowski, Lanthimos, Rohrwacher, Campillo, regizori pe care se poate conta. Cât ? Vom vedea într-un comentariu viitor. 

Magda Mihăilescu

corespondent al Revistei Baabel la Festivalul de film de la Cannes

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Tiberiu Ezri commented on May 30, 2019 Reply

    Articol excelent scris de o ziarista profesionista.
    Dupa parerea mea toata extravaganta si exagerarile sunt dictate de atotputernica media.
    Media este “dictatorul/rea democratiei”.

  • Andrea Ghiţă commented on May 30, 2019 Reply

    Mă bucur mult că revista Baabel are norocul unui corespondent de la faţa locului care ne aduce în paginile virtuale înţesate de lucruri grave, farmecul şi strălucirea unui festival de legendă, chiar dacă şi el se schimbă în pas cu actualitatea ceva mai searbădă şi grăbită.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *