Marșul de șase zile

Am fost la Auschwitz…

Am fost într-un pelerinaj care a început în 16 mai al acestui an, zi în care s-au împlinit 75 de ani de când primul tren cu evreii deportați din Transilvania de Nord a pornit pe drumul fără întoarcere. Trenul format din 30 de vagoane pentru vite, umplut până la refuz cu 3007 evrei din Maramureș, a plecat din gara Sighetul Marmației. Numărătoarea exactă s-a făcut la gara Kosice, unde trenul s-a oprit ca să schimbe paznicii. Jandarmii maghiari au fost înlocuiți cu SS-iști germani. Primul tren, care a fost urmat de alte 44, s-a oprit la platforma de ”selecție”. Aici s-a sfârșit calvarul drumului și a început calvarul sfârșitului…

Noi, cei 75 de ”pelerini”, am parcurs – virtual desigur – șase zile, amintindu-ne de cei șase ani ai Dezastrului. Am plecat din șase orașe ale Ardealului de Nord (Sfântu Gheorghe, Bistrița,Târgu Mureș, Sighet, Zalău, Cluj, Oradea). S-au alăturat grupului evrei (și neevrei) din alte comunități (Arad, Brăila, Brașov, București), din Israel sau din alte țări.

Acest ”pelerinaj” a îndeplinit o datorie spirituală, morală sau de credință, cum consideră fiecare, cea de a reabilita memoria și onoarea tribului nostru, al evreilor din Ardealul de Nord, deportați și uciși – cei mai mulți la Auschwitz – după ce au fost alungați din căminele lor, jefuiți, batjocoriți, bătuți, schingiuiți, cărați în vagoane de vite, înghesuiți, înfometați și lăsați fără apă, selectați, însemnați, despărțiți, dezbrăcați apoi ca o izbăvire, gazați, asfixiați și aruncați la grămadă. Ca o ultimă batjocură, cadavrele lor au fost incinerate, arse în crematorii cu funcționare neîntreruptă în trei schimburi, din lipsă de ”capacitate”.

În tradiția iudaică, trupul celui decedat trebuie respectat, nu este admis să fie mutilat, trebuie reîncredințat integru pământului. Un concept biblic esențial și binecunoscut din cartea ”Geneza” spune că ”din țărână ești, în țărână te vei întoarce.” Nenumărate generații au vegheat la respectarea strictă a acestui principiu. Prima preocupare a oricărei comunități evreiești, oriunde în lume, a fost respectul și grija pentru cei morți. Nenumărate cimitire păstrate cu evlavie și sacrificii stau mărturie peste veacuri acestei preocupări considerate sacră. Prima instituție înființată de orice nouă comunitate evreiască a fost Hevra Kadișa (Societatea Sfânta) care poartă grija celor care au murit. Celor care au murit la Auschwitz nu a avut cine să le poarte grijă.

Prima zi. Pornim la drum…

Gândul de a comemora 75 de ani de la deportarea și nimicirea evreilor din Ardealul de Nord s-a impus firesc, ca ultima ocazie aniversară care putea fi împlinită cu participarea câtorva supraviețuitori sau rude apropiate ale celor dispăruți în Holocaust. Cu cinci ani înainte, în mai 2014, a avut loc prima manifestare importantă în memoria evreilor din Transilvania de Nord, exterminați în lagărele naziste ale morții. La inițiativa Institutului Național ”Elie Wiesel”, Ministerul Transporturilor, condus în acea perioadă de ”penalul” Dan Șova, a organizat fixarea unor table comemorative pe toate clădirile celor zece stații CFR de unde au plecat trenurile cu evreii deportați spre Auschwitz. Remarcabila inițiativă a fost susținută și de FCER și alte organizații ale evreilor din România, prilej de întruniri în toate cele zece comunități supraviețuitoare. La Cluj, Sfântu Gheorghe și Brașov au fost ridicate și dezvelite monumente memoriale, care au trebuit să aștepte 70 de ani acest moment. Dar niciodată, în memoria ”tribului” evreilor din Ardealul de Nord care au împărtășit aceiași istorie de jumătate de mileniu, acerași cultură și destin, nu s-a organizat un ”pelerinaj” la uriașul ”cimitir” sinistru care le-a devenit Auschwitz.

Am simțit că a venit timpul s-o facem, am primit o susținere generoasă de la cele mai importante organizații și instituții evreiești din România și am invitat în primul rând cele zece comunități supraviețuitoare din Ardealul de Nord. Cele șase cfomunități amintite mai sus au trimis delegați. Cei mai mulți participanți au fost însă din alte localități, unii cu rude care au pierit la Auschwitz, alții doar cu dorința de a fi alături.

Cei doi organizatori, Asociația Sionistă (ASR) și Federația Comunităților Evreiești (FCER) au ales pentru acest ”pelerinaj” la Auschwitz denumirea de MARȘUL MEMORIEI, prin analogie cu impresionantul ”Marș al Vieții” (MIȚAD HAHAIM) care se organizează în fiecare an în scopuri educative de către o fundație din Israel, cu contributori și din Statele Unite. Primul ”Marș al Vieții” a fost organizat în 1988 și la cele 31 de marșuri care au urmat au participat până acum aproape 300.000 de elevi și studenți evrei și neevrei din peste 50 de țări. Dincolo de similitudinea denumirii, ”marșul” nostru a avut o altă misiune și o altă categorie de participanți.

În prima zi, miercuri 15 mai, a pornit din București, de pe strada dr Maximilian Popper, (unde se află sediul Departamentului de Asistență Socială și Medicală al FCER) primul autocar cu participanții din estul țării și desigur din Capitală. În fruntea lor era Edy Kupferberg, secretarul general al FCER, însoțit de Raluca Lazăr și Mirela Așman.

Cu același autocar a venit și Roby, fiul meu, care a stat alături de mine și m-a vegheat în tot timpul acestei lungi și dificile călătorii. El a fost participantul cu cele mai multe rude pierite în deportare: bunica mea cu marea ei familie, copiii ei și familiile lor; bunica soției mele cu copiii și nepoții ei. Aproape toți au fost deportați din Satu-Mare și împrejurimi.

Autocarul a ajuns la Brașov, unde s-au urcat cei din Brașov și cei din Sfântu Gheorghe. Autocarul a luat și o piatră de mormânt din granit negru, pe care era gravat în ebraică, română și engleză ”În memoria celor 135 mii de martiri evrei din Transilvania de Nord z.l.” Unul din obiectivele principale ale ”Marșului Memoriei” era să amplasăm această Mațeva (Monument funerar) într-un loc vizibil, lângă unul din cele două locuri prin care treceau toți deportații: platforma unde soseau trenurile, sau zona crematoriilor. Am purtat convorbiri repetate cu autoritățile poloneze care administrează complexul Auschwitz-Birkenau, pentru a obține permisiunea de a așeza modestul nostru ”memento” pe teritoriul supliciului celor deportați. Marco Katz, vicepreședintele ASR, a plecat la Cracovia special pentru pregătirea ”pelerinajului” nostru și pentru o ultimă încercare de a pleda în favoarea așezării cel puțin a unei singure pietre de mormânt care să străjuiască memoria celor 135.000 de morți într-un ”cimitir” sordid, departe de locul în care s-au născut și au trăit. Dar guvernul polonez a decis ca pe teritoriul fostului lagăr de exterminare și actualului muzeu, simbol al Holocaustului, să nu fie decât o singură placă memorială ”în amintirea celor un milion și jumătate de victime, majoritatea evrei”. Același text este tradus în mai multe limbi. Atât. Am hotărât împreună ca piatra funerară dedicată memoriei evreilor din Ardealul de Nord uciși la Auschwitz, să ne însoțească totuși în acest pelerinaj, chiar dacă nu ne este permis să o așezăm acolo.

Am ajuns la Cluj la ora 7 seara. În fața Muzeului de Artă ne-a așteptat o impresionantă delegație a clujenilor. Era de față Lucian Nastasă-Kovacs, directorul Muzeului, Andrei Klein, autorul unei impresionante expoziții cu tema Yom Haațmaut (Ziua Independenței Israelului) și Andreea Ghiță, reprezentând TVR-Cluj, dar mai ales revista ”Baabel”. Împreună cu numeroșii prieteni Clujeni și ”pelerini” sosiți din alte localități, am vizitat expoziția deschisă în orele de seară special pentru grupul nostru. Ne-am bucurat ochii și ne-am înălțat sufletele privind dovezile strânse cu migală și pricepere de neobositul Andi Klein, despre anii de trudă, de lupte și glorie, în care tânărul Stat Evreu, purtând povara uneori insuportabilă a durerii poporului său decimat, a reușit să-și făurească un loc onorabil în rândul celor mai prospere state ale lumii.

A doua zi. Prin trei țări…

La Cluj s-au adunat cei 75 de participanți în dimineața zilei de 16 mai. Ne-am îmbarcat în cele două autocare cu care urma să străbatem România (mai exact Transilvania), Ungaria și Slovacia, ca să ajungem a treia zi la destinația noastră: Polonia. Când au avut loc deportările, Transilvania era ocupată de Ungaria. iar Polonia era ocupată de Germania. Trenurile cu deportați străbăteau mai puține țări. Ungaria avea atunci graniță comună cu Polonia. Trecerea din Ungaria (de fapt și ea sub ocupație germană) în ”Guvernământul General” (Teritoriile poloneze anexate Germaniei) se făcea prin orașul Kassa (Kosice) de la frontiera Ungariei ”întregite” prin Dictatul de la Viena.

Popas la Oradea

Înainte de a trece granița României, ne-am oprit la Oradea. La întrarea în oraș ne-a întâmpinat Felix Koppelman, președintele comunității evreiești, însoțit de o echipă de jandarmi, care ne-a dat ”onorul”. Oradea este un oraș plin de farmec, frumos refăcut de un primar vizionar și activ, conștient de contribuția hotărâtoare a evreilor, care au reprezentat peste o treime din populația orașului. Cele trei sinagogi splendid refăcute ne amintesc strălucirea de odinioară a vieții evreiești, care a fost brutal stinsă în acel blestemat mai-iunie 1944. Nouă trenuri au purtat ultimele scântei ale vieții celor aproape 30.000 de evrei deportați din Ghetoul Oradea. Printre cei care se chinuiau în mizeria vagoanelor au fost mulți din ziditorii frumoaselor palate din Oradea, pe care le admirăm și astăzi.  

La sinagoga din Oradea. Foto: Andrei Klein

În Sinagoga Mare orădenii ne-au urat drum bun și ne-au încredințat mesajul lor frățesc. Fără să vrei, aruncând privirea în somptuoasa piață centrală, la palatele epocii ”secesioniste” îți vin în minte nume ca Moskovits, Ullman, Spiegel, Löbl, Stern, Rimanoczy, Busch, nume ale ziditorilor sau arhitecților, cei mai mulți dintre ei evrei. Arhitectul Franz Löbl, care a proiectat impunătorul Palat Ullmann, a murit la Auschwitz.

Am trecut cu ușurință granița României, datorită jandarmilor mobilizați de Felix Koppelman, care ne-au însoțit și la plecare cu aceeași deferență și simpatie. Altă epocă, alți jandarmi… Fără ei am fi stat la coadă, căci abia când depășim granița României intrăm în spațiul Shengen și nu mai trebuie să ne ”luptăm” cu frontierele. Când am ajuns la Kosice, al doilea oraș ca mărime al Slovaciei, se lăsase deja amurgul.

Am oprit în fața Sinagogii Ortodoxe Noi, unde am fost salutați de Pavlo Salomon, un inginer evreu din Kosice, pensionar, vorbitor de engleză, care ne-a povestit cu sobrietate istoria zbuciumată a sinagogii și a evreilor din Slovacia. Kosice, un oraș cu 250 de mii de locuitori, azi majoritatea slovaci, a fost secole de-a rândul parte a regatului maghiar, sub numele (maghiarizat) de Kassa. Cu o istorie plină de evenimente sub diferite suveranități, este impresionant și azi prin clădirile și monumentele sale din epoci și culturi diferite. După Primul Război Mondial, ca efect al principiilor wilsoniene de autodeterminare, Kosice a devenit un oraș important al noii republici Cehoslovace. Cei 12.000 de evrei ”cașovieni” au contribuit generos și eficient la dezvoltarea și prosperitatea Cașoviei,c are în 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena a revenit sub autoritate maghiară, ca și Transilvania de Nord. Dar asta nu a împiedicat ”înflorirea” antisemitismului slovac, încurajat de nazismul german în plină ascensiune. Slovacii sub conducerea cardinalului Tiso și-au proclamat independența, devenind aliați fideli ai lui Hitler, solicitând nemților cu prioritate deportarea celor 130 de mii de evrei din Slovacia. Cererea a fost satisfăcută cu promptitudine. Evreii din Kosice, ca cei din Ardealul de Nord, s-au bucurat să redevină supuși maghiari, nefiind expuși persecuțiilor din restul statelor satelite Germaniei. Speranța scăpării le-a fost frântă în teribila vară din 1944. În impozanta Sinagogă Ortodoxă și în zona înconjurătoare, evreii cașoveni au fost închiși, apoi mânați spre gara unde treceau spre Auschwitz trenurile cu deportații din Transilvania de Nord și din alte provincii ale Ungariei horthyste. Din cei 12.000 de evrei deportați din Kosice, au supraviețuit 400. Pe pereții sinagogii care a servit și de ghetou se pot citi inscripțiile disperate ale evreilor, care nu puteau crede că vor fi uciși și arși fără ca cineva din orașul pe care l-au slujit cu devotament să facă un gest de protest sau compasiune.

Am plecat apoi spre gara, martora tăcută a atâtor trenuri cu zeci de mii de oameni chinuiți, disperați și înfricoșați. Gara de atunci nu mai există. În locul ei o construcție modernă și impunătoare strălucea în noapte.

A treia zi. Izkor.

Am ajuns la Auschwitz la ora 11, la poarta devenită emblematică, purtând cinica inscripție ”Munca te eliberează”. Mii de oameni, foarte mulți tineri, zeci de autocare, sute de mașini, o lume pestriță forfotea gălăgios, umplând de viață uriașa piață din fața celui mai mare și mai ”ilustru” lagăr al morții. Grupul nostru a fost întâmpinat de directorul Complexului muzeal-memorial Auschwitz-Birkenau și de o echipă de însoțitori polonezi, din care unul vorbea limba română. A urmat vizita lungă, istovitoare și zguduitoare a sinistrului loc, cu cea mai mare densitate de omucideri pe unitatea de timp și spațiu. Din grupul nostru aproape fiecare a fost măcar o dată la Auschwitz. Dar de data asta noi nu am venit doar să privim ororile produse de un regim dement și de bestialitatea umană. Am venit să comemorăm și să ne amintim. Yizkor este mai mult decât un cuvânt. Este o închinare, care include evocarea amintirii celor care au murit, păstrarea memoriei lor, recunoașterea și prețuirea meritelor din viețile lor și care dă sens imensei lor suferințe.

Foto Irina Airinei

Într-o baracă de lemn din cele aflate la Birkenau am stat șiva, datina evreiască de a păstra doliul stând ghemuiți timp de șapte zile după moartea celor foarte apropiați. Noi nu am stat zile, doar minute fără să rostim o vorbă, în tăcere și reculegere, dar a fost un gest impresionant și sublim. Melodia sfâșietoare și slovele ebraice ale rugilor rostite, parcă au rămas încremenite în urma noastră.

Ne-am oprit puțin în dreptul platformei de selecție, unde doctorul Mengele împărțea cu degetul viața și moartea, continuându-ne drumul spre camerele de gazare și crematorii – drumul urmat de cei mai mulți dintre evreii ardeleni.

Foto Irina Airinei

În dreptul crematoriilor aruncate în aer de naziști în degringolada retragerii am așezat Placa Memorială, am pus în jurul ei pietre care să rămână în loc de flori care se ofilesc și am aprins candele. Serviciul divin a fost asigurat de Rabinul Zvika Kfir și cantorul Emilian Pusztay. Apoi odată cu impresionantul imn El Male Rahamim (Domnul cel plin de îndurare),”pelerinii” au rostit numele rudelor pierite la Auschwitz. S-au rostit multe zeci de nume…

A patra zi. Șabat.

Oricât de grea a fost săptămâna, oricât de triste au fost evenimentele petrecute, Șabatul trebuie să fie aducător de bucurie și împăcare.

Muzeul Schindler, Cracovia

Auschwitz, lagărul a cărui denumire a devenit sinonimă cu exterminarea și dezumanizare, se află lângă orașul cu același nume, Oswiecim, (unde trăiau înainte de război 8000 de evrei, adică peste 20% din locuitori) și la 60 de kilometri de Cracovia, al doilea oraș ca mărime din Polonia și tot al doilea după Varșovia ca număr de evrei înainte de război. Am întâmpinat Șabatul la Cracovia și am petrecut ziua plimbându-ne prin fermecătorul cartier evreiesc Kazimierz, care a păstrat aproape neschimbată atmosfera ei de odinioară dar… fără evrei. Din cei 68.000 de evrei care locuiau odinioară în Cracovia au mai rămas câteva sute. Din cele șapte sinagogi din Kazimierz am reușit să vedem doar trei. Sinagoga Veche care datează din secolul XV-lea și adăpostește astăzi Muzeul de istoria evreilor, Sinagoga ortodoxă ”Remuh” întemeiată în secolul al XVI-lea de celebrul Rabin Isserles, având alături nu mai puțin renumitul cimitir în care au fost adunate pietre tombale din cimitirele devastate din întreaga Polonie, splendida sinagogă Tempel construită în secolul al XVII-lea și refăcută de mai multe ori, cel mai recent într-un bogat stil baroc. În zilele noastre aparține curentului reformat, dar aidoma celorlalte sinagogi și aceasta duce o lipsă acută de enoriași.

Kazimierz privire în cimitir
Popas la Cracovia Foto: Andrei Klein

Am trecut podul peste Vistula ca spre fostul ghetou înființat de germani în 1941. O piață enormă, numită azi ”a eroilor din ghetou” poartă amintirea pregnantă a zilelor de teamă și neliniște, când din zecile de mii de evrei din Cracovia înghesuiți înlocuințe mici și insalubre, bătrânii ieșeau în piața mare aducându-și scaunele, ca să tragă puțin aer în piept și să mai schimbe o vorbă despre viitorul lor incert. În 1942, după conferința de la Wansee, viitorul evreilor polonezi a devenit cert. Au fost deportați în lagărele de exterminare construite special fără ”spații de cazare”: Treblinka, Sobibor și Belzec, care împreună cu Auschwitz au devenit stațiile finale pentru milioanele de evrei din Estul și Centrul Europei.

A cincea zi. Spre Debrețin.

Am traversat din nou munții Tatra, o prelungire spre nord a Carpaților, de data asta pe lumină, dar nu ne-am bucurat bucura de frumusețea peisajului, din cauza ploilor și furtunilor care ne-au însoțit la întoarcere. Am ajuns pe înserat la Debrețin și am fost așteptați și primiți cu foarte multă căldură de un număr însemnat de membri ai Comunității. Am vizitat împreună frumoasa sinagogă refăcută nu de mult în același program de care a beneficiat și comunitatea din Oradea. Am păstrat cu toții un moment de reculegere în fața impresionantului perete din curtea Sinagogii Ortodoxe, pe care sunt înscrise 6400 de nume ale evreilor din Debrețin, deportați și exterminați la Auschwitz.

Popas la Debreţin Foto: Andrei Klein

Rabinul Asher Ehrenfeld ne-a prezentat în limba română aspecte din istoria și actualitatea vieții comunitare. Pe lângă rădăcinile transilvane, domnul Rabin Ehrenfeld a îndeplinit servicii rabinice și la București, asistând-ul pe Șef rabinul Moses Rosen (z.l.). În Debrețin trăiesc în prezent aproape o mie de evrei, comunitatea este foarte activă și de mulți ani este gazda unor consfătuiri intercomunitare pe diverse teme de interes pentru comunitățile evreiești din zona carpato-dunăreană. A avut chiar inițiativa organizării unei asociații transfrontaliere, care să promoveze cooperarea culturală și spirituală între comunitățile evreiești din Europa Centrală și de Est, atât de mult reduse ca număr ca urmare a Holocaustului și a acțiunii regimurilor dictatoriale care au guvernat în această parte a Europei. Cred că este un moment prielnic ca acest proiect al interconexiunii organizațiilor evreiești din această parte a Europei să fie reactivat în contextul geopolitic actual, al existenței unui Stat Evreu puternic și al unei diaspore evreiești împuținate într-o Europă care se confruntă cu numeroase provocări.

A șasea zi. Din nou la Oradea.

După o noapte petrecută la un hotel, cândva fastuos, care și-a pierdut strălucirea de altădată ca urmare a privatizării pripite, ne-am întors în România. Comunitatea din Oradea ne-a întâmpinat cu aceeași căldură și ospitalitate, oferindu-ne o surpriză plăcută: am vizitat (ce-i drept la mare viteză) Sinagoga neologă Sion, o bijuterie arhitecturală refăcută și ea, așezată într-un loc superb în centrul orașului, pe malul Crișului, și Sinagoga Ortodoxă Aacvas Rein (Wischnitzer), refăcută și transformată cu sprijinul Primăriei într-un splendid Muzeu al Evreilor din Oradea.

Ne-am reunit din nou la Sinagoga Ortodoxă Hevra Sas pentru un scurt bilanț al ”pelerinajului” la Auschwitz, ”Marșul Memoriei 2019”. Cu bune și rele, ca orice intreprindere omenească, participanții au calificat-o ca o reușită și un imbold pentru alte acțiuni comune. Cred că prieteniile și solidaritatea se crează doar făptuind și cunoscându-ne. Edy Kupferberg și Marco Katz au adresat mulțumiri participanților pentru comportamentul exemplar și pentru reușită, mulțumiri tuturor celor care au contribuit cu sprijin financiar, cu suport logistic, dar mai ales celor care au contribuit cu suflet și dedicație.

Eu doar am consemnat.

Tiberiu Roth, 29 mai 2019

6 Comments

  • Alex Schneider commented on June 11, 2019 Reply

    Felicitari pentru reportajul excelent si multe aprecieri pentru realizarea Marsului Memoriei 2019 la Auschwitz, unde multi din familia mea au pierit.

    Dar unde a fost amplasata piatra de comemorare pe care autoritatile poloneze
    au refuzat sa o retina la lager ?

  • SHOSHANA PALMOR commented on June 9, 2019 Reply

    PELERINAJUL ACESTA AFOST O INITIATIVA GENIALA SUPRAVIETUITORII SUNT IN DISPARITIE SI ESTE EXTREM DE IMPORTANT CA CEACE S A INTAMPLAT ACUM 75 DE ANI SA FIE COMEMORAT SI NU DAT UITARII PENTRU GENERATIILE TINERE,,,TOT RESPECTUL LUI T, ROTH PT. ACEST REPOTAJ ISTORIC SI MISCATOR UN ADEVARAT DOCUMENT AL ACELOR ZILE IN CARE SI EU AM PIERDUT OMARE FAMILIE DIN BISTROTA

  • Tiberiu Georgescu commented on May 30, 2019 Reply

    Simbolic si dureros pelerinaj;o relatare excelentă care are meritul sa te transporte si pe tine neparticipant la această călătorie..Felicitări draga domnule Roth.

  • Tiberiu Ezri commented on May 30, 2019 Reply

    Sunteti cu totii demni de admirat!

  • PLUGARU VALER GHEORGHE commented on May 30, 2019 Reply

    Calea uitarii sau a negarii sunt un mod de a admite repetarea unor fapte de o gravitate extrema, de o cruzime inimaginabila.
    Consider marsul celor 75 de persoane, intre care multi urmasi ai victimelor fara vina, ca o manifestare de respect pentru cei disparuti si nu mai putin ca o forma de lupta impotriva oricaror manifestari antisociale si de maxima cruzime indreptate impotriva oamenilor si a omenirii.

  • Irina Airinei commented on May 30, 2019 Reply

    Jurnalul călătoriei noastre… O călătorie inițiatica… Dragi organizatori, v-ați făcut datoria prin aceasta ofranda de suflet, fata de trecut și fata de viitor. Și noi, participanții. Cu pioșenie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *