Recent s-au împlinit 25 de ani de la încetarea din viață a două personalități care au marcat istoria modernă a poporului evreu. Primul este rabinul ”admor” (”adoneinu, moreinu, rabeinu” = domnul nostru, învățătorul nostru, rabinul nostru) de Lubavici, Menachem Mendel Schneersohn, fostul lider al hasidismului Chabad (”Chokhmah, Binah, Daat” – Înțelepciune, Înțelegere, Cunoaștere). Al doilea este rabinul doctor David Moses Rosen, fostul Șef-Rabin al evreilor din România. Ce era comun între acești doi rabini, diferiți între ei, care au avut o influență socială, politică și religioasă profundă? Ce a rămas din gândirea iudaică a fiecăruia dintre ei? În ce măsură ea continuă să influențeze iudaismul contemporan?

Menționăm că ambii erau carismatici, personalități puternice care s-au erijat în (și au fost) conducători al evreimii în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea. Fiecare în felul lui, în condițiile în care a trăit și a funcționat. Amândoi au trebuit să facă față unor condiții dificile, în care iudaismul era tratat cu neîncredere și chiar cu ironie de o parte a din societatea evreiască de după Holocaust și de după cel de al Doilea Război Mondial. Rabinul Menachem Mendel Schneersohn a trebuit să apară în fața unei colectivități evreiești bine integrate, cu tendințe asimilante, în care credința, tradiția, implicarea în viața religioasă nu mai aveau rolul dinainte. Este adevărat, aceasta de bunăvoie: guvernul american nu impunea nimănui o orientare religioasă sau ateistă. Rabinul Moses Rosen a trebuit să facă față unui regim politic ateist, precum și unei comunități modernizate, cu o majoritate laică, în care credința și tradiția nu mai jucau același rol ca în trecut. Sarcina pe care și-au asumat-o ambii a fost cea a readucerii evreilor la viața evreiască, fiind convinși că iudaismul și poporul evreu vor supraviețui numai pe această cale.

Un aspect comun al celor doi rabini este că ambii aveau și studii laice, practice, în afară de studiul Torei. Rabinul Menachem Mendel Schneersohn, născut în Rusia, avea studii de inginerie navală și a reușit în acest domeniu, contribuind la efortul american în războiul împotriva Germaniei naziste. În afară de ebraică și idiș, el vorbea citea și scria în limbile rusă, germană, franceză și engleză. În privința studiilor de Tora, era autodidact. Suferise din cauza regimului sovietic și reușise să ajungă în Germania, apoi în Franța și în SUA. Se căsătorise cu verișoara sa, fiica admorului de Lubavici și a urmat în funcția de admor după încetarea din viață a socrului său. El a dezvoltat hasidismul de Lubavici (Chabad). Din centrul lui, de la New York, el a extins influența acestui curent hasidic în lumea întreagă. Renumitele ”Beit Chabad” au apărut în numeroase orașe, nu numai în cele două Americi, Australia și Europa, ci și în orașe din Asia și Africa. Și bineînțeles în Israel, unde a întemeiat și așezarea Kefar Chabad; casa rabinului a fost copiată și construită ca o replică în această așezare, la cererea lui. Renumitele ”Beit Chabad” au devenit locuri de întâlnire ale israelienilor aflați în excursie în țări îndepărtate, unde nu există comunități evreiești organizate. Astfel acești tineri israelieni, mulți dintre ei îndepărtați de iudaism, dar totuși păstrând în adâncul inimii o scânteie iudaică, au primit posibilitatea de a petrece o seară de Pesach sau de Roș Hașana. Ulterior, unii dintre ei s-au apropiat de iudaism, chiar dacă nu au început să ducă o viață profund religioasă. Dar nu numai atât. În cadrul hasidismului Chabad au fost întemeiate numeroase școli și grădinițe, tabere de vară, cantine atât pentru copiii din școli, cât și pentru săraci. Școlile funcționează după programul de învățământ public din țara respectivă, plus studiul Torei și respectarea poruncilor ei. Au fost întemeiate yeșive pentru studiul Torei și numeroase sinagogi în lumea întreagă. A fost întemeiată și o editură, care a publicat cărți, broșuri și pliante pe teme de iudaism: comentariile rabinului Menachem Mendel Schneersohn, explicații asupra iudaismului, prezentări ale tradiției iudaice, ale datinilor, obiceiurilor și normelor halahice, în limbi diferite: ebraică, idiș, engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă, portugheză, italiană. Unele broșuri și pliante explicau tineretului evreu (și chiar și evreilor mai vârstnici) importanța îndeplinirii preceptelor din Tora, atât a tuturor celor 613 porunci ale Torei, cât și – în special – importanța poruncilor celor mai apropiate de viața zilnică: păstrarea normelor alimentare rituale (”cașrut”), respectarea regulilor de puritate a familiei, a felului în care trebuie respectat Șabatul, importanța rugăciunii și rolul ei în relația dintre om și Dumnezeu. A fost întemeiat vestitul ”Tank Mițvot”, care aducea rabini tineri în mijlocul tineretului evreu laic, învățându-i pe cei interesați cum să îndeplinească poruncile din Tora. Unul dintre rabinii hasidici, Șlomo Carlibach, care era și cântăreț de muzică sinagogală și hasidică, a prezentat iudaismul sub formă muzicală. Instituțiile sociale și religioase întemeiate de admor continuă și astăzi în cadrul hasidismului Chabad, contribuind la educarea tineretului evreu, la atragerea lui spre iudaism.

Admorul, deși ”haredi” (ultrareligios), nu a încurajat nici izolarea, nici traiul din ”kolel”, instituții întreținute din donații pentru cei care învață Tora zi și noapte, fără a avea nicio altă ocupație. El a cerut adepților săi ”hasidim” să muncească și să se implice în viața economică și socială. El nu a aprobat ideea ”călugăririi” ca o revoluție pasivă. Este adevărat că în anii 60-80 unii tineri evrei israelieni, decepționați de situația grea din Israel, precum și nemulțumiți de ruperea de tradiție a unei părți a populației, în special din rândul evreimii laice, adeseori sionistă-socialistă, i se adresau fie în scris, fie telefonic, fie sub formă de vizite, intenționând să se retragă din societatea laică. El i-a încurajat să se apropie de iudaism, dar nu să se izoleze de societatea în mijlocul căreia trăiau. ”Chazarah biteșuvah” (revenire la iudaism pe calea căutării răspunsului la întrebările pe care și le pune omul respectiv) nu era văzută de rabinul Menachem Mendel Scheersohn ca o călugărire, ca o retragere din viață. Dimpotrivă. Omul care decidea să revină la credință, sau să se (re)apropie de ea, trebuia să fie activ în viața ”cetății”, în activitatea socială. El însuși trebuie să îl slujească pe Dumnezeu cu bucurie, cu cântec și voie bună. El trebuie să continue să activeze, să muncească. Dacă poate convinge și pe alții, cu atât mai bine, dar arătându-le fața frumoasă a iudaismului, calea cea dreaptă, dar fără constrângere. Nu este de mirare că așa-numitele ”Sichot Hașavua” (Convorbiri săptămânale) ale admorului Menachem Mendel Schneersohn, predicile sale, continuă să fie reeditate și citite și astăzi. Fragmente zilnice cu un conținut filosofic profund sunt publicate în Internet în limbile ebraică și engleză. Admorul a fost implicat și în viața politică. El a susținut Statul Israel și părerile taberei de dreapta: Ereț Israel Hașlemah. Ideea lui se baza pe promisiunile din Tora. Rabini israelieni au spus că este un sionist absolut. El a fost implicat și în viața politică americană. Pentru eforturile lui, a fost invitat la Casa Albă de fostul președinte american Ronald Reagan.

În ultimii ani ai vieții a suferit de o boală necruțătoare. Știa că va urma întâlnirea lui cu Bunul Dumnezeu. Nu avea copii, deci nu era niciun urmaș direct care să continue conducerea hasidismului Chabad. O parte din adepții lui au decis că el este Mașiach (Mesia) și au decis încoronarea lui. Era bolnav, nonagenar. S-a opus cu o îndârjire deosebită, cu un efort supraomenesc. Susținătorii aceste idei și încercări au trebuit să înceteze ceremonia și să-i accepte opoziția. Ideea lui era că Mașiach nu poate exista decât dacă este trimis de Dumnezeu și dacă este acceptat de tot poporul evreu. El nu poate fi Mesia numai pentru o parte a poporului. După încetarea din viață a admorului, susținătorii ideii că el ar fi Mesia au continuat să activeze, punând afișe cu portretul său, difuzând o revistă săptămânală, răspândind cântecul ”We want Moșiach now” (Vrem pe Mesia acum). Dar majoritatea hasidimilor Chabad au rămas credincioși ideologiei și teologiei sale. Mișcarea hasidică Chabad continuă să funcționeze fără admor, rabinul Menachem Mendel Schneersohn continuând să fie venerat în calitate de conducător al ei după moarte. Să sperăm că adevăratul imperiu întemeiat și dezvoltat de marele admor va continua să funcționeze și în viitor. Astăzi există o sinagogă Chabad și la București, condusă de rabinul Naftaly Deutsch. În perioada comunistă, intrarea mișcării Chabad în România fusese interzisă. Probabil datorită caracterului ei iudaic universal, precum și datorită faptului că rabinii ei, formați în lumea occidentală, ar fi putut încuraja lupta pentru democrație. Poate și de teamă că pe calea aceasta ar fi fost întemeiat un grup separat în comunitatea evreiască, o comunitate în comunitate, iar grupurile religioase netradiționale nu erau văzute cu ochi buni de autorități. Unii oameni vorbesc și despre dorința fostului Șef-Rabin Moses Rosen de a fi unicul conducător al evreimii române.

Dar să revenim la Șef-Rabinul dr. Moses Rosen. Era atât rabin, cât și doctor în drept. În tinerețe fusese cunoscut pentru părerile sale de stânga. În lagărul de la Miercurea Ciuc a fost închis împreună cu comuniști. Ulterior a fost printre clericii flexibili, patrioți, care puteau să se apropie de regimul comunist laic și ateu, dispuși să activeze sub supravegherea autorităților și nu să pornească împotriva lor. Atât anul acesta, cât și în anii precedenți, au fost făcute analize ale activității sale. Din păcate, analizele s-au limitat la aspectele sociale și politice. Nu au fost făcute analize ale gândirii sale religioase, teologice și filosofice. Este adevărat că a primit funcția în anul 1948, la decizia autorităților comuniste, după plecarea forțată din România a Șef-Rabinului Alexandru Yehuda Șafran. Dar activitatea lui ulterioară nu poate fi nici negată, nici trecută cu vederea. În acest sens trebuie să menționăm activitatea lui socială, este adevărat, desfășurată cu ajutorul banilor primiți de la Joint. Dar era vorba de cantine atât pentru săraci, cât și pentru tineret și pentru oameni dispuși să plătească pentru o masă rituală (cașer). Nici viața religioasă desfășurată în timpul său – cu toată diminuarea treptată, datorată emigrării și deceselor – nu poate fi trecută cu vederea. Nici participarea lui la viața politică, atât interioară a României, cât și privitoare la relațiile dintre România și Israel. Și, bineînțeles, privitoare la emigrarea evreilor din România în Israel. Șef-Rabinul Rosen a observat îndepărtarea unei părți mari a evreilor din România de viața evreiască religioasă. El a făcut toate eforturile posibile pentru atragerea tineretului evreu spre iudaism. A organizat cursuri de Talmud-Tora, el însuși fiind profesorul de Tora la aceste cursuri în București în anul 1970 (am avut onoarea să fiu printre elevii lui). A afirmat odată, într-o întâlnire cu originarii din România la Ierusalim, la sfârșitul anilor 1970, că Israelul are nevoie de evrei, nu de emigranți și de aceea este importantă educația evreiască, nu simpla plecare a evreilor.

Dar care a fost gândirea lui filosofică-religioasă? Pentru înțelegerea ei trebuie citite scrierile sale: predici, comentarii la Tora, eseuri, memorialistică. Ideea lui era de asemenea cea a implicării evreilor, desigur a celor tradiționaliști și religioși, în viața publică. Evreul nu trebuie să fie un izolat, ci un participant. Tocmai participarea la viața socială îi poate ajuta să fie evreu. El însuși a colaborat cu autoritățile comuniste, considerând că aceasta este calea. El a fost influențat de hasidismul Chabad, de ideea importanței slujirii lui Dumnezeu cu bucurie. A vorbi frumos, cald, din tot sufletul, lui Dumnezeu, înseamnă a vorbi astfel și oamenilor. Rabinul Moses Rosen a respins obiceiul unor grupuri hasidice de a striga în fața lui Dumnezeu, de a adăuga trista plângere cu strigătul ”ghewolt!” (vai de mine!). El a comentat Tora într-o formă socială, afirmând că este un document al egalității între oameni, că predarea ei a fost prima revoluție spirituală, ieșirea din Egipt a fost prima revoluție națională, iar șederea în colibe în pustiu prima revoluție socială. Deci, o interpretare a sărbătorilor Șavuot, Pesach, Sucot. Tot el sublinia că acordarea Șabatului a fost o revoluție socială și accentua asupra interdicției deținerii unui evreu (accentuând: unui om) în robie permanentă contrar voinței acestuia, pe baza Torei și iudaismului. El obișnuia să spună că socialismul nu este în contradicție cu afirmațiile Torei și Profeților. O afirmație a lui era că este bucuros că astăzi copiii își aduc părinții la sinagogă. Este adevărat că a condus comunitatea cu o mână de fier, dar în condițiile unui regim care stăpânea cu o mână de fier întreaga populație a țării. Vorbind despre caracterul ritual al alimentelor, a povestit, la un curs de Tora, că odată a primit cadou de la Patriarhul României o damigeană de vin. Nu-l putea bea, fiindcă nu era cașer. Unul dintre elevi a intervenit, spunând că ar fi trebuit să îl arunce. Răspunsul rabinului Rosen a fost însă: ”De ce să-l arunc? Alimentele nu se aruncă. L-am dat unui neevreu.” Era respectul față de produsele alimentare în România comunistă, în timpul penuriei alimentare, spirit în care a educat tineretul. Poate că a fost influențat de sistemul hasidic, deși nu a fost admor, ci rabin. Deși rabin tradiționalist, se străduia să fie și rabin modern. Putem spune: ortodox modern.

Era mândru că a reușit să scoată orga din Templul Coral din București și să desființeze corul mixt. Deși a avut relații bune atât cu rabini ortodocși din Israel, SUA și alte țări, cât și cu rabini reformiști din SUA, și-a afirmat totdeauna apartenența la curentul evreiesc ortodox. Totodată și-a afirmat identificarea cu alți Șef-Rabini din țări comuniste, susținând că toți merg pe aceeași cale. Orientarea lui a fost influențată de învățătura rabinului Samson Raphael Hirsch, întemeietorul curentului neo-ortodox. A fost un admirator declarat al învățăturilor marelui rabin și comentator al Torei Malbim (Meir Leib ben Iechiel Michel), mergând până la a repara din banii săi personali monumentul de pe mormântul acestuia aflat la Kiev, (mi-a povestit acest lucru într-o conversație particulară). Desigur, conflictul său cu fostul Șef-Rabin dr. Alexandru Șafran și cu alți rabini originari din România, printre care cu rabinul dr. David Șafran, contra-candidat la funcția de Șef-Rabin, care nu a fost ales din motive politice, a influențat asupra portretului său, dar nu îi diminuează valoarea teologică, ideologică și socială din anii 60-80. Oricum, gândirea lui trebuie analizată în ansamblul ei și în cadrul condițiilor în care a trăit și a activat. Probabil că fără el, situația evreilor din România în perioada comunistă ar fi fost și mai grea. Ca și admorul Menachem Mendel Schneersohn, nici rabinul Moses Rosen nu a avut urmași direcți.

Ceea ce este important, după 25 de ani de la încetarea din viață a acestor doi rabini, lideri ai evreilor din secolul al XX-lea, este a înțelege în ce măsură moștenirea lor intelectuală și socială, ca și a altor lideri, va fi preluată și păstrată de generațiile viitoare, după cum gândirea învățaților în Tora din secolele precedente a fost preluată și a influențat gândirea iudaică din secolul al XX-lea. Să ne amintim de importanța tradiției și a memoriei istorice. Recent, un comentator israelian tradiționalist spunea că cel care vrea ca generațiile viitoare să păstreze memoria Holocaustului, trebuie să aibă grijă ca ele să păstreze memoria Primului și al Celui de al Doilea Templu de la Ierusalim, al zilelor 17 Tamuz și 9 Av. Renunțarea la o parte a memoriei istorice poate duce la renunțarea și pierderea ei totală. Era la ieșirea din postul 17 Tamuz. Mi-a amintit de o povestire hasidică despre împăratul Napoleon ajuns într-un orășel evreiesc din Polonia în seara de ajun de 9 Av. Văzând cum evreii păstrau memoria Templului de la Ierusalim, el ar fi afirmat că tocmai de aceea acest popor va exista întotdeauna.

Lucian-Zeev Herșcovici