Sfârşit de stagiune

De ani de zile păstrez aproape cu sfinţenie abonamentul la Orchestra Simfonică din Tel Aviv, care continuă să vină la Haifa pentru două concerte aparţinând aceluiaşi ciclu.

Din toți anii de când acest abonament face parte din rutina vieţii mele, directorul muzical şi unul dintre dirijorii cei mai renumiţi ai orchestrei a fost Zubin Mehta. Încă înainte de a sosi în Israelca ola hadaşa, numele acesta a avut pentru mine o rezonanţă deosebită, evocând un muzician de anvergură mondială, de care auzisem încă din adolescenţa trăită la Bucureşti.

Acum, la sfârşitul stagiunii muzicale a anului 2019, după jumătate de veac în funcţia emoţionantă de director muzical al minunatei orchestre israeliene, acest geniu al dirijatului, omul şi muzicianul Zubin Mehta se retrage din lumea concertantă. Ultimul concert al stagiunii 2018-2019, a fost şi ultimul concert dirijat de Zubin Mehta la Haifa.

Stând atât de aproape de scenă şi de spaţiul orchestral mi-am putut permite întotdeauna să privesc o parte dintre muzicieni, în special pe violonişti, pe cei de la percuţie, mai puţin pe suflători, ale căror instrumente nici nu ştiu dacă le recunosc pe toate.

Privindu-l de atâtea ori pe Maestro Mehta, m-am gândit la relaţia specială care trebuie să existe între un grup de instrumentişti şi cel care îl dirijează. În realitate, pentru un om lipsit de cunoştinţe teoretice în muzică, chiar dacă odată în copilăria pierdută în negurile anilor am cântat şi eu la pian, ştiind astfel să disting vizual o cheie sol de o cheie fa, acorduri de sunete răzleţe, optimi de pătrimi sau de şaisprezecimi, cred că orice percepţie avută în zeci de ani de ascultare a diferitelor orchestre a fost una exclusiv senzitivă, nu ştiu dacă aş putea-o numi auditivă, pentru că urechea mea muzicală nu a fost un dar al naturii.

Am încercat nu odată să mă gândesc la muzicienii pe care i-am văzut, oare ce le trece lor prin minte în timpul interpretării pe scenă, cât de concentraţi trebuie să fie, de ce atunci când stau câte doi în faţa unei partituri, întotdeauna cel din stânga este cel care întoarce paginile, niciodată cel din dreapta. Cât de multă nevoie ai de memorie muzicală atunci când faci parte din orchestră? Iar dacă cineva face o greşeală, este aceasta sesizată de urechea unui ascultător rafinat? Pentru că muzicienii care nu greșesc niciodată se apropie în felul lor de perfecţiune. Dar ceea ce nu trebuie uitat este valoarea suplimentară a celui care îi conduce, a dirijorului orchestrei.

Privind în decursul timpului pe dirijorii aflaţi în faţa orchestrei, poţi distinge unele trăsături care îi caracterizează, de la pasiunea cu care se dedică dirijatului, până la exigenţă, bunătate, înţelegere, drăgălăşenie, îndârjire şi aproape întotdeauna forţă, pe care felul cum ridică bagheta dirijorală o scoate la iveală într-o măsură deloc neglijabilă. Sunt unii dirijori cărora le curg picături de apă pe creştet, pe frunte şi apoi coboară pe obraz, chiar la câteva clipe după începerea primei piese din program. Aceste picături sunt expresia atât a emoţiei, cât şi a implicării lor totale, până la ieşirea în spatele scenei unde ochiul nostru nu-i mai poate vedea. Pe Zubin l-am văzut în diferite perioade; în ultimii ani l-am văzut şi în lupta cu destinul, poate cu boala, sau cu prezenţa din ce în ce mai clară a vârstei, astăzi de 83 de ani. Chipul acestui mare om, care şi-a unit prin dorinţă, dar şi prin accept şi apreciere, destinul cu ţara lui Israel, este un chip pe care nu lipsește niciodată calmul, liniştea şi zâmbetul discret şi urmărirea cu privirea a grupului de instrumentişti care execută partea respectivă a partiturii.

În această ultimă seară mă gândeam că a fi calm, sau măcar a arăta calm este o condiţie sine qua non pentru a dirija o asemenea trupă de muzicieni, mai ales când materialul care trebuie executat este o compoziţie uriaşă prin sonoritate, prin complexitatea muzicii, prin varietatea instrumentelor participante, pe scurt prin multidimensionalitate. Şi imaginea lui Zubin îndeplineşte aceste condiţii. Astăzi mai mult ca oricând, chipul său e dominat de o serenitate incredibilă, având în vedere că noi, cei din sală, nu ştim mare lucru despre ceea ce simte cu adevărat marele artist în aceste momente ale finalului de carieră, o carieră universală în domeniul sfânt în felul său al muzicii.

Orchestra filarmonică israeliană cu sediul la Tel Aviv se înnoieşte permanent cu muzicieni tineri, există şi o orchestră de instrumentişti tineri, vin personalităţi din toată lumea, iar orchestra este considerată excepţională şi este invitată la multe festivaluri sau spectacole din lumea largă. În aceasta seară am ascultat un concert pentru flaut al unui compozitor german de la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX, Carl Reinecke, concert despre care s-a scris că a fost “creaţia pentru flaut pe care Brahms nu a apucat să o scrie”. Pentru flaut s-au scris mult mai puţine opere decât pentru pian, vioară sau violoncel. Am auzit de puţine ori concerte pentru flaut, iar această piesă scurtă a fost nu numai o demonstraţie de virtuozitate muzicală şi tehnică, dar şi un concert cu o sonoritate poetică, scăldând în sunetele sale unduitoare spaţiul atât de intim şi de cunoscut pentru mine al sălii auditoriului din Haifa. A urmat una dintre piesele cele mai frumoase ale repertoriului orchestral, nu numai pentru că Beethoven este autorul, dar şi pentru traseul parcurs de simfonia a VI-a, Pastorala. Această simfonie este situată între zguduitoarea simfonie a V-a, a Destinului, a inefabilului, a ceea ce vine de la divinitatea în care nu credem în marea parte a vieţii, dar de care am dori poate tocmai când suntem în cumpănă şi teamă, să ştim că ne-am putea agăţa. (Ta, ta, ta, ta, şi cu o treaptă mai jos, ta, ta, ta, ta şi aşa mereu înainte) și între simfonia a VII-a, simfonia Dansului, exprimând o dezlănţuire a graţiei, a simţurilor, ambele expresii ale Pământescului şi ale permisibilului, care nu au nevoie de puterea zeilor.

E dimineaţă, se arată primele raze de soare. În aerul răcoros, în care se prelungesc parcă misterele întunericului nopţii, se ridică aburii pământului. Omul e pătruns treptat de farmecul naturii. Ziua se ridică şi odată cu ea, în atmosfera de ţară, apar păsările cântând, oamenii lucrând la câmp, veselia uneori zgomotoasă. Dar nu lipseşte furtuna, ca parte a zilei, sau ca parte a oricărei vieţi omeneşti pe acest Pământ.

Sonorităţile tumultoase se subţiază. Natura devine din nou luminoasă. Ultima parte a simfoniei, în cinci părţi, se numeşte „Cântec păstoresc, sentimente de gratitudine după furtună”. Finalul Pastoralei devine tihnit, înălţându-se, iată, ca un imn adresat naturii, leagănul vieţii omului, poate adresat şi Divinităţii. Mehr Ausdruck der Empfindung als Malerei (mai mult expresie a simţirii decât pictură) scria Beethoven însuşi. Astfel se încheie ultima partea a Simfoniei Pastorale dirijată de Maestro Zubin Mehta şi izbucnesc aplauzele în rafale tumultoase. Orchestra execută ritualul ridicării în picioare, dar şi spectatorii se ridică şi ovaţionează, nu mai încetează să aplaude. Acest mare dirijor de origine indiană, care şi-a dedicat talentul şi cariera înălţării Orchestrei Simfonice Israeliene, coboară de pe podium și iese de pe scenă cu pași sacadați, sprijinindu-se într-un baston. Ceremonia se repetă de câteva ori în aplauzele neîntrerupte ale celor aflaţi în sală. Multora dintre ei Zubin le este un vechi prieten, un zeu al orchestrei, pe care au ascultat-o timp de decenii. Zubin se reîntoarce către publicul entuziast, se apleacă în faţa lor, arată zâmbitor spre “copiii” săi aparţinând diferitelor generaţii, până când revine doar în colţul scenei şi cu un gest poate frust, face un semn că e suficient. Stagiunea lui Zubin aici la Haifa s-a încheiat.

Veronica Rozenberg

One Comment

  • Eva Grosz commented on July 29, 2019 Reply

    Zubin Mehta va rămâne în istoria muzicii unul din cei mai talentați dirijori de orchestră . Pentru noi israelienii , un mare prieten , Îi dorim viață lungă !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *