Note de călătorie – de îndată după căderea Cortinei de Fier (II)

Înaintea plecării spre Cehoslovacia socrul meu a avut două rugăminți. Cum trebuia să trecem prin orașul Brno, ne-a rugat să căutăm universitatea tehnică locală și să facem niște fotografii. El studiase acolo înainte de venirea naziștilor. Înființată încă în secolul XIX, pe timpul Imperiului Habsburgic, ea se numea la început Universitatea Tehnică Germană din Brünn (Brno) și învățământul se desfășura în limba germană. În 1945, după venirea sovieticilor, orice urmă de germană a dispărut și se folosește numai limba cehă. A doua rugăminte a fost să îi telefonăm deîndată ce ajungem la hotelul din Praga, rezervat și el din timp. Era neliniștit pentru că țara se afla într-o perioadă de tranziție, se mai auzeau povești curioase, iar noi conduceam o mașină ”neobișnuită”.

A doua zi am pornit în zori ca să evităm traficul de dimineață. Speram să ajungem la Brno în cel mult trei ore, distanța fiind de vreo 150 de kilometri. Mare greșeală! Nu am luat în considerare faptul că mergem într-o țară cu o structură încă socialistă, unde nimic nu funcționează așa cum ar trebui. Deși urmam o șosea așa-zisă internațională, traseul trecea prin orășele și sate, unde concuram cu copii care umblau în mijlocul drumului, pe biciclete sau pe jos, alături de căruțe, tractoare și alte vehicule. La un moment dat am fost blocați timp de vreo 30 de minute pe un drum în lucru. Muncitorii tocmai făceau o pauză de cafea, mai bine zis de bere, “uitând” un excavator chiar în mijlocul drumului. Curios, nimeni nu claxona, probabil știau că tot nu ajută! Într-un târziu muncitorii au revenit și au deschis o pârtie prin care abia am reușit să ne strecurăm. Întotdeauna am fost convins că muncitorii cehi sunt foarte harnici, dar am constatat că învățaseră și ei dictonul socialist “ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.

După un drum întortocheat și cu multe ocoluri am ajuns în sfârșit la Brno. Era după ora prânzului.

Admit că nu am multe talente, dar se pare că am o abilitate specială de a mă orienta în orașe europene pe care nu le cunosc, după ce studiez o hartă locală și memorizez puncte de reper. Am găsit fără mari probleme universitaea tehnică și am îndeplinit dorința socrului de a lua ”o tonă” de fotografii. Era o clădire foarte mare, dar delabrată, ca de altfel mai toate casele din oraș. Studenții păreau simpatici, dar mulți aveau un fel the reticență să fie fotografiați de un străin, ceea ce am înțeles fără multe explicații.  Clădirea Universității Tehnice Germane din Brno (1860)

Clădirea Universităţii Tehnice Germane din Brno

Între timp ni se făcuse foame – în afară de câțiva biscuiți și niște cafea, pe care le luaserăm cu noi, nu mâncaserăm nimic substanțial de la micul dejun, pe la 5 dimineața. În jurul universității se vedeau câteva mici restaurante, dar de la distanță nu păreau prea apetisante. Ceva mai încolo am văzut o clădire foarte impozantă, probabil un hotel. La intrare stătea un portar în uniformă și cu un baston de rigoare.

– Aici vom găsi ceva potrivit – i-am spus soției și am parcat Mustangul exact în fața intrării. Hotelul Barcelo Palace din Brno, care, ca aspect și ca locație, ar putea fi cel vizitat de autor

Când am coborât, portarul s-a uitat la noi și și-a mutat scaunul direct alături de automobil, cu bastonul ținut strâns în mână.

În restaurant am avut o mare surpriză. Deși era ora prânzului și în spațiul imens erau vreo 60-70 de mese, noi eram aproape singurii clienți. Doar într-un colț mai erau trei femei care se delectau cu niște bere; după ținuta lor păreau să fie salariate ale hotelului. Cum ne era foame, nu ne-a preocupat prea mult singurătea și am cerut meniul. Din păcate chelnerul nu se prea descurca nici în engleză, nici în germană, dar avea la el un mic album cu fotografii, cu explicații în mai multe limbi, inclusiv rusește. În câteva minute am găsit ce doream și am comandat salată de legume, șnițel din piept de pui și prăjituri pe care ei le numeau Sacher, la fel că renumita delicatesă vieneză. Chelnerul insista să bem ceva alcoholic, dar cum nu știam nici cât va dura drumul până la Praga, nici cât de vigilenți sunt polițiștii locali, ne-am mulțumit cu apă minerală.

Deși începusem să am dubii asupra calității produselor locale, totul a fost delicios și porțiile erau enorme. Nu am reușit să terminăm desertul și am cerut nota de plată în coroane. Întregul ospăț nu costa mai mult de 11 dolari! Trebuia să fie o greșeală! I-am adresat chelnerului un singur cuvânt, pe care el îl cunoștea:

Mistake!

Omul s-a înroșit la față, mi-a luat nota și s-a întors peste câteva minute cu una nouă. De data aceasta nu erau 11 dolari, ci numai 9! Săracul, ne încărcase un pic socoteala și se temea că o să-l reclam! Nu prea știam ce să fac. I-am plătit suma în coroane, după care am adăugat două bancnote de câte 10 dolari, explicându-i prin semne că una era pentru el și pentru chelneri, iar a doua pentru cei de la bucătărie, care ne-au preparat un meniu delicios. Întâi a refuzat, dar cum am insistat, a luat banii.

Câteva minute mai târziu, în drum spre ieșire, am văzut toți chelnerii aliniați să ne mulțumească. Alături de ei era un om foarte înalt și voinic, într-o uniformă albă, probabil bucătarul șef.

Trecând prin sala de recepție a hotelului, tot pustie, am simțit pe cineva lângă mine. Era bucătarul șef. Într-o engleză destul de bună m-a întrebat politicos de când suntem în țară. De câteva ore, i-am răspuns. După care m-a întrebat pe un ton calm dacă știam că 10 dolari reprezintă salariul mediu pentru o săptămână. Fără să îmi dea timp să comentez, a adăugat că acesta era rezultatul a peste 40 de ani de comunism. și că “deși ei ne-au transformat dintr-un popor care se bucura de o anumită bunăstare într-o țară de săraci, nu au reușit să ne facă cerșetori!” Sincer să fiu, m-am rușinat. Mi-am cerut scuze și i-am spus că îl înțeleg, deoarece și eu am trăit sub comuniști, în România. Fața i s-a luminat numaidecât. Mi-a spus că nu am niciun motiv să mă scuz, intenția mea era bună și toți chelnerii și bucătarii apreciau gestul.

– Vă rog să reveniți în câțiva ani și sper că veți vedea o nouă țară. Eu sper că până atunci nu voi mai lucra pentru alții și împreună cu băietii mei vom deschide un restaurant cu mâncare pur cehă!

Pe neașteptate am simțit o ”îmbrățișare de urs”, ca din partea unui prieten vechi, după care a luat mâna soției și sărutat-o cu demnitate.

În drum spre ieșire am simțit o lacrimă caldă coborând pe obraz. Ochii soției erau și ei plini de lacrimi. Aveam impresia că văzusem primul ghiocel al unei noi primăveri în spatele fostei cortine de fier!

Călătoria spre Praga a fost ceva mai plăcută, deoarece exista o așa-numită autostradă de la Brno până în capitală. Nu era Autobahn, doar o șosea destul de largă, bine asfaltată și întreținută. Am străbătut prima sută de kilometri fără mari probleme. Pe drum nu erau multe autoturisme autohtone, în schimb erau sute de camioane, locale și străine, din Austria, Ungaria, chiar și tiruri din România, aparținând încă unor firme din trecutul socialist.

În preajma capitalei, traficul a devent foarte dens și încet, dar m-am descurcat cumva și înainte de lăsarea serii am ajuns la hotelul comandat, chiar în mijlocul renumitei piețe Wenceslas. Am găsit loc de parcat chiar în fața hotelului, am lăsat valizele în portbagaj și am intrat să vedem mai întâi cum arată hotelul în spatele fațadei destul de promițătoare. Nu arăta rău deloc. Se zicea că fusese unul din locurile preferate ale diplomaților străini și desigur ale vizitatorilor sovietici. ”Grand Hotel Evropa”, cel mai vestit hotel din Piața Wenceslas  

Grand Hotel Evropa Praga

La recepție se afla un tânăr foarte politicos, care vorbea cu totul remarcabil limba engleză. Ne-a asigurat că ne va place camera, cu o mică nișă pentru relaxare. Apoi, după o scurtă conversație cu un valet venit de afară, m-a întrebat dacă “mașina de curse albastră” este a noastră.

            – Da, dar de ce? Este parcată greșit?

            – Nu, dar unde aveți de gând să o lăsați peste noapte?

– Chiar acolo, dacă se poate. Loc este suficient.

Tipul arăta de parcă era gata să facă un atac de inimă.

– Glumiți? Până mâine dimineața, chiar cu portarul nostru afară, probabil că va fi deja la Varșovia!!”

Am înțeles imediat că nu glumește și l-am întrebat ce e de făcut. Soluția era simplă: să lăsăm mașina în garajul bine protejat al hotelului și să mergem prin oraș folosind transportul public sau taxiuri, care erau foarte ieftine. Dar cel mai bine era să vedem orașul, per pedes, pe jos, dacă avem picioare bune și pantofi adecvați. Cum le aveam pe amândouă, am bătut la nesfârșit trotuarele, admirând această comoară a Europei.

În acel moment soția și-a amintit de rugămintea tatălui ei și a întrebat dacă putem telefona din cameră, sau de la biroul hotelului. Fâstâcit, tânărul de la recepție ne-a răspuns că nu se poate.

– De ieri seara s-au întrerupt legăturile telefonice internaționale în zona hotelului. Ni s-a promis că vor fi reparate în 24 de ore, dar deocamdată așteptăm. Poate mâine.

După care a adaugat:

– Dacă e urgent există o soluție.

Soluția era simplă, dar neobișnuită.

– Puteți telefona de la gara centrală, la o distanță de vreo doi kilometri. Dar la ora asta e mai bine să nu mergeți pe jos. Vă putem ajuta cu un taxi particular. Nu vă speriați, este foarte ieftin și sigur. Șoferul este un fost coleg de facultate. Praga. Gara centrală.

Gara Centrală din Praga

Zis și făcut. În câteva minute eram într-o Skoda veche, dar curată și bine întreținută, în drum spre gară, curioși cum va fi cabina telefonică. L-am întrebat pe tânărul de la volan cum vom plăti, iar el ne-a asigurat că nu va fi nicio problemă și că nu e nu scump.

– Intrați pe peron și veți vedea.

În viața mea am călătorit prin zeci de țări, adesea cu trenul, dar ce am văzut la gara din Praga, la câteva luni după căderea comuniștilor, a fost o mare surpriză. Era încă un ghiocel al inițiativei umane, când are un pic de libertate.

În fața biroului gării, pe peron, se afla o masă de lemn cu trei scaune. Pe masă se afla un telefon rotativ, un cronomentru manual, de tipul celor folosite în anii aceia în competiții de atletism și alături un carnețel cu un pix. Cablul telefonului intra printr-o fereastră deschisă în biroul alăturat. Un tânăr, la fel de bine instruit ca cel de la hotel, ne-a întrebat în germană și engleză unde dorim să telefonăm, și-a notat numărul și l-a format imediat. Câteva secunde mai târziu vorbeam cu Viena, în timp ce tânărul apăsa pe butonul cronometrului. Ne auzeam perfect, de parcă am fi fost în aceeași cameră. Evident că rețeaua feroviară avea o linie telefonică specială.

Când am terminat, ne-a cerut o sumă foarte modestă, după care ne-a întrebat cu o voce prietenoasă:

– Nu cumva vă este foame?

De fapt ne era. El s-a interesat dacă vrem să gustăm o mâncare tipic locală, cârnați de Praga.

– Dacă ieșiți prin poarta a treia, veți vedea un grătar cu cârnați. Sunt foarte buni. Mama unui fost coleg îi prepară, iar el îi vinde.

Când ne-am apropiat de grătar, mirosul era ispititor. Am cerut trei perechi de cârnați în chifle și tânărul ne-a întrebat, din nou într-o engleză plăcută, dacă eram chiar atât de înfometați, deoarece cârnații erau foarte mari. I-am explicat că o pereche era pentru șoferul nostru.

– Aha, pentru Pavel! Am fost vecini și colegi de școală.

Era evident că toți tinerii pe care i-am întâlnit la Praga, la hotel, cu taxiul, cu telefonul pe peron, și acum cu grătarul, se cunoșteau între ei și toți munceau din greu ca să-și facă un rost în viață. Ne-am așezat toți trei pe o bancă și am mâncat cu plăcere. Cred că au fost cei mai buni cârnați pe care i-am gustat vreodată.

Ceva mai târziu ne relaxam în cameră, obosiți, dar conștienți că încă din prima zi am fost în mijlocul unei revoluții pașnice a celor care voiau să lepede cătușele comuniste și să-și facă o viață mai bună.

Jack Chivo

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

One Comment

  • George Kun commented on July 18, 2019 Reply

    Mersi Jack, Ma incanta sa citesc orice despre Cehia si Praga unde am mi-am trait primii 10 ani de viata si am invatat si limba foarte bine. Scurtul tau reportaj e foarte bine scis.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *