Casa Universitarilor, gazdă a Orchestrei Filarmonice din Cluj, a fost legată de viața mea începând din copilărie, continuând cu anii de liceu, facultate, etc., până la emigrarea în Israel. NU voi uita niciodată concertele educative matinale de duminică, având la pupitru pe maeștrii Antonin Ciolan, Emil Simon, cu explicații prezentate de talentatul profesor Guttman, directorul Liceului de Muzică din Cluj. Am avut norocul, alături de mulți alți melomani, să-l ascult pe Sviatoslav Richter, Igor Oistrach, Leonid Kogan, Rudolf Kerer, Emil Gilels, Radu Lupu și alți ariști vestiți. Pe lângă mulți alți dirijori, precum Mircea Cristescu, Janos Ferencsik, etc., cea mai adâncă impresie mi-a lăsat-o Kiril Kondreașin, dirijorul Orchestrei Simfonice din Moscova, cu un concert Beethoven de neuitat. Îmi amintesc că s-a cântat Simfonia a VII-a, opera mea muzicală preferată, care mă emoționează și azi. Am fost martor la transformarea impresionantă a lui Erich Bergel în plină zi, dintr-un simplu flautist în cel care avea să devină unul din cei mai virtuoji dirijori ai filarmonicii clujene. (Erich Bergel a terminat Consevatorul de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, studiind nu numai flautul și orga, ci și dirijatul. Din diverse motive nu a fost promovat la pupitrul de orchestră, rămânând flautist. Evenimentul descris, în care Bergel apare pe neașteptate în rolul de dirijor, a fost absolut întâmplător. Maestrul care trebuia să dirijeze s-a îmbolnăvit și ca să nu se anuleze concertul, cineva din conducerea instituției și-a amintit de Erich Bergel…)

Îmi aduc aminte de unul din matineele de duminică, în care maestrul Ștefan Ruha interpreta Concertul pentru vioară, de Ceaikovski. Soarele pătrundea printre vitraliile galbene și inunda sala de concerte cu o lumină aurie, vrăjind pur și simplu atmosfera. Te simțeai fericit, aparent fără motiv, purtat pe valurile viorii maestrului și doreai să nu să termine niciodată. Unul dintre melomani, un om care nu lipsea de la niciun concert, m-a impresionat în mod deosebit. Era un bărbat înalt, nevăzător, cu un baston alb. Nu se așeza niciodată, pe toată durata spectacolului stătea în picioare, întotdeauna la balcon. Pe fața lui se putea vedea aievea bucuria muzicii. Nu am îndrăznit niciodată să intru în vorbă cu el, probabil din cauza handicapului de care suferea.

Aici, la Casa Universitarilor, mă întâlneam cu mulți prieteni, îmi împărtășeam impresiile despre concerte, aflam noutăți legate de viața culturală din oraș. Acesta era și locul de întâlnire pentru a explora câte un restaurant nou.

La două luni după emigrarea în Israel am primit invitații la concertul Filarmonicii din Beer Sheva. Am intrat cu emoție într-o sală de concerte cochetă, total diferită de cele pe care le cunoșteam din România. Orchestra era compusă dintr-un număr redus de muzicieni, doar 42. Prima surpriză a fost când l-am recunoscut pe dirijor, maestrul Mendi Rodan, directorul muzical al orchestrei, nume cunoscut din emisiunile de muzică ale Radioteleviziunii Române din anii 60. În acea seară surprizele s-au ținut lanț. Solistul era celebrul violonist israelian Shlomo Mintz. Contemplând fețele instrumentiștilor, dintr-o dată l-am recunoscut pe fagotistul Gábor Simon, fost membru al filarmonicii din Cluj și am început să mă simt mai acasă.

De atunci sunt prezent la multe concerte, având ocazia să audiez mulți artiști vestiți. Spre marea mea bucurie l-am revăzut la pupitrul orchestrei și pe unul dintre cel mai talentați dirijori ai Orchestrei Filarmonice Clujene, Cristian Mandeal. După ce m-am obișnuit în sfârșit cu sala de concerte a Conservatorului, am supraviețuit și când Simfonieta Israeliană Beer Sheva s-a mutat într-o sală de concerte modernă, mult mai mare. De fapt în capul meu cele două orchestre s-au contopit, iar muzica pe care o interpretau mă făcea la fel de fericit, indiferent dacă o ascultam la Cluj sau la Beer Sheva. Și totuși…

            În primii ani de după emigrare, într-una din sălile de operații ale spitalului unde lucram, o ușă scârțâia, scoțând un sunet care mi se părea foarte cunoscut. Foarte repede mi-am dat seama de ce – îmi amintea de scârțâitul scaunelor din sala de concerte a Casei Universitarilor. Ori de câte ori îl auzeam, mă revedeam în sala filarmonicii din Cluj.

De atunci blocul operator a fost renovat, bineînțeles cu uși cu tot, iar scaunele din sala de concerte de la Casa Universitarilor au fost și ele înlocuite. Iar scârțâitul? Din păcate a dispărut, a rămas doar imprimat pentru totdeauna în amintirea mea.

Andrei Schwartz

25/10/2019