Într-o zi de salariu, Wolfgang Bruck, maistru la Uzinele Siemens din Berlin, a intrat într-un magazin de aparate electrice. Era în 1930, cu două zile înainte de Crăciun, și s-a hotărât să cumpere un aparat de radio, cadou pentru toată familia. Soția Helga şi copiii Erich şi Kristina se vor bucura deopotrivă de darul acesta, s-a gândit el. Alegerea a căzut pe un radio Siemens, care avea o scală luminată, cu o mulţime de posturi trecute pe ea, un difuzor mare și un ochi magic, verde, care semnala dacă te apropiai de postul căutat. Vânzătorul l-a asigurat că a ales bine, era un aparat modern, durabil şi cu sunetul clar.

Wolfgang era încântat de noul radio, putea asculta știrile acasă, nu numai la difuzorul uzinei și, mai ales, putea asculta muzică simfonică. În 24 ianuarie 1933 l-au ascultat cu toții la radio pe Adolf Hitler, noul cancelar al Germaniei, vorbind de la Reichstag despre noua politică a țării și despre ideologia nazistă. Familia Bruck era încântată de noul lider al Germaniei și de programul său.

– În sfârșit avem un conducător care va scoate țara din impas și va spăla rușinea acestei națiuni provocată de Tratatul de la Versailles! – a spus Wolfgang.

Membrii familiei Bruck au avut parte de multe transmisii radiofonice de neuitat: Olimpiada de la Berlin din 1936, concerte dirijate de Wilhelm Furtwängler și Herbert von Karajan (cei doi mari dirijori germanI care au făcut pact cu naziștii) precum și tiradele capului propagandei fasciste, Goebbels, despre ”glorioasa armată germană”.

Wolfgang Bruck a fost înrolat în armată și-a căzut pe frontul rusesc lângă Moscova. În 1940 Erich s-a înrolat voluntar în SS și a fost trimis să păzească deținuții din lagărul de concentrare de la Buchenwald. Helga și Kristina, singurele rămase acasă, ascultau știrile tot mai îngrijorătoare de pe front. Orașul era bombardat de aviația aliată, multe case erau în ruină, alimentele se dădeau pe cartelă.

– Războiul acesta nu se va sfârși bine, spunea tot mai des Kristina, spre deosebire de mama ei care mai credea în Führer.

La începutul lui ianuarie 1944, Erich a venit în permisie. Le-a adus cadou un radio Tesla, pe care-l luase din maldărul de bunuri confiscate de la deținuți. Era nervos și nu-i plăcea să povestească despre munca lui în lagăr. Când era întrebat care era sarcina lui, răspundea doar:

– Nu pot să vă povestesc, e strict secret.

Înainte de plecare a cerut să ia cu el radioul Siemens, spunând că-i va mai alina dorul de casă. În cămăruța unde se odihneau sentinelele, la radioul lui Erich se asculta mai mult muzică decât știri, care oricum erau proaste.

La 11 aprilie 1945 lagărul a fost eliberat de trupele americane, apoi preluat de Armata Roșie. Erich a fost trimis în Siberia și nu s-a mai întors…

Colonelul sovietic Igor Borisov, unul dintre ofițerii superiori care au preluat lagărul, a fost încântat când unul din subalterni i-a adus un aparat de radio Siemens. În liniștea nopții asculta cântecele rusești îndrăgite, transmise de o stație de radio sovietică aflată pe teritoriul german. După câteva săptămâni, trupele colonelului Borisov au fost trimise la Dresda. Înainte de plecare a lăsat radioul unui fost deținut, un medic care rămăsese să îngrijească un alt deținut, grav bolnav, până când acesa va fi transferat la spital. Iniţial, doctorul Winkler, medic internist din Cluj, l-a refuzat, spunând că probabil aparținuse unui deținut și apoi avea un drum lung de făcut până acasă.

– Tovarășe doctor, i-a spus colonelul Borisov, e un ordin, deci trebuie executat. De altfel aparatul a aparținut SS-iștilor, poți să-l iei liniștit.

Întorcându-se la Cluj, doctorul Tiberiu Winkler n-a găsit în viață pe nimeni din familia lui, toți pieriseră în lagăre. A găsit cazare la un cămin pentru foștii deportați evrei. Colegii săi de cameră au fost martori, prin intermediul aparatului de radio, la cuvântarea primului ministru Petru Groza, care anunța formarea guvernului democratic în România anului 1945, la primele transmisiuni sportive de după război, ascultând cu plăcere şi concertele Orchestrei Filarmonice din Bucureşti, sub bagheta maestrului George Georgescu.

În 1946 Tiberiu Winkler s-a căsătorit cu Marta Lampert și s-au mutat într-un apartament de două camere, luând cu ei şi aparatul de radio. Amândoi fiind foarte ocupați, fiecare cu slujba lui, doar seara apucau să asculte radio, în special muzică. Adam, băiatul lor, s-a obișnuit de la vârsta de trei ani să asculte povești radiodifuzate. Moartea lui Stalin în 1953, anunțată la radio a șocat familia Winkler, mai puțin pe Adam. I s-a întipărit în minte doar că în drum spre grădiniță a văzut mulți oameni plângând, mai ales femei. Dar își aducea aminte de finala Camponiatului Mondial de Fotbal din 1954, dintre echipele Ungariei și Germaniei Federale, comentat de faimosul crainic maghiar György Szepesi, care pur și simplu plângea la microfon pentru că echipa Ungariei pierduse finala. Revoluția din 1956 din Ungaria, transmisă în direct la o stație de radio maghiară, a fost urmărită zi de zi de toată familia. Adam era îngrozit auzind împușcăturile transmise la radio.

 – Cine trage, întreba copilul, cei buni sau cei răi?

Nimeni nu-i putea răspunde. S-a liniștit doar în seara în care s-a reluat emisiunea lui îndrăgită, “Noapte bună, copii!”

Ambii părinții erau implicați în viața politică şi-i zugrăveau viața în roz, povestindu-i de dreptatea socială și democrația actuală, spre deosebire de exploatarea din regimul capitalist. De realitate şi-a dat seama abia mai târziu, pe la doisprezece-treisprezece ani. Căutând la radio muzică de dans, mai ales melodiile formației Beatles (nedifuzate pe atunci în așa-zisele țări socialiste), a dat de postul de radio Europa Liberă unde, vrând-nevrând a auzit și știrile și comentariile politice, care îi arătau o altă față a prezentului. Cu timpul și Tiberiu Winkler și soția și-au dat seama că idealurile în care credeau nu corespundeau realității în care trăiau. Adam s-a legat foarte mult de aparatul de radio, care a devenit o parte din viața lui. Te ducea într-o lume pe care n-ai fi avut cum să o cunoști. Te învârteai cu Gagarin în jurul pământului, te introducea în atmosfera festivalului Enescu, erai la Dallas când a fost ucis președintele Kennedy, în Orientul Apropiat în timpul Războiului de Șase Zile, participai la olimpiade. Muzica formațiilor Beatles, Rolling Stones, Beach Boys, Phoenix i-au devenit cunoscute prin vocea bătrânului radio Siemens. La sfârșitul anilor șaizeci locul radioului a fost luat de televiziune, la radio mai asculta doar muzică, Europa Liberă și emisiunile sportive.

În 1985 Adam Winkler a emigrat în Israel. Radioul Siemens i l-a lăsat prietenului familiei, Victor Dănilă. Victor, mare amator de aparate de radio, a înlocuit pânza uzată a aparatului. Asculta la el mai ales știrile de la Europa Liberă și Vocea Americii. În decembrie 1989 a trăit evenimentele din România la radioul Siemens. “Ole, ole, Ceaușescu nu mai e”, a devenit fraza lui preferată în primele zile de revoluție.

– Ce vrei să faci cu vechiturile astea? Ocupă numai loc degeaba și mai trebuiesc și șterse de praf, a spus soția lui Victor, când acesta a adus încă două aparate de radio vechi. Du-le la un muzeu sau aruncă-le!

Neavând încotro, Dănilă le-a dus la un colecționar de radiouri vechi, domnul Joska Kiss, care avea și un muzeu de aparate electrice. Mai târziu acesta l-a vândut unui colecționar din Berlin, inginerul Hans Kropp, nu înainte de a-și nota adresa și numărul lui de telefon.

Adam venea deseori la Cluj. Cu ocazia uneia dintre aceste vizite s-a întâlnit cu prietenul familiei, Victor Dănilă. Printre altele l-a întrebat și despre aparatul de radio:

– Știi, Victor, a spus Adam, văzând fața mirată a interlocutorului său, aparatul acesta de radio a făcut parte din viața mea, e legat de toată copilăria și tinerețea mea și am ținut foarte mult la el. Mi-aș dori să-l am din nou. Cu părere de rău Victor i-a spus ca l-a vândut, dându-i datele de contact ale cumpărătorului.

Cu ocazia unei vizite la Berlin, Adam l-a sunat pe domnul Kropp pentru a reintra în posesia aparatului de radio Siemens și a aflat de la el că aparatul era expus la muzeul unui liceu din Berlin.

Profesorul de istorie Franz Schuster de la liceul Heinrich Heine din Berlin l-a primit pe Adam și după ce a ascultat povestea aparatului, în bună parte cunoscută și de el, l-a însoțit pe vizitator în sala unde era expus. Cu permisiunea profesorului, Adam a dat drumul la radio. S-a aprins ochiul magic şi s-a auzit un crainic care citea știrile în limba germană. A mai căutat câteva posturi pe care le ascultase pe vremuri, instinctiv a mângâiat pânza aparatului, după care l-a închis.

 – Domnule Winkler, văd că ți-a fost drag acest aparat. Pot însă să te consolez pentru faptul că nu l-ai putut achizițona. Povestea lui nu începe cu: ”a fost odată un aparat de radio Siemens”, ci: ”În muzeul unui liceu din Berlin se află un aparat radio Siemens cu ochii verzi, fabricat în 1930, care a fost martorul unor evenimente importante petrecute în a doua jumătate a secolului douăzeci și a făcut parte din viața unor oameni care au trăit cândva și undeva în Europa…

Povestirea se bazează în parte pe evenimente reale, numele personajelor au fost însă schimbate.

Andrei Schwartz

02/12/2019