Atunci când mătușa mea a murit am revenit în casa bunicilor să mă ocup de înmormântare. Era casa în care fusesem primită mereu cu bucurie și cu foarte multă dragoste, locul în care mi-am petrecut cea mai mare parte din copilărie. De fapt, până pe la 10 ani am locuit mai mult cu bunicii decât cu ai mei.

Era pentru prima dată când acolo nu mă aștepta nimeni, când am descuiat ușa de la intrare cu cheia lăsată la vecini. Și cel mai greu de suportat mi s-a părut liniștea, lipsa zgomotelor. Umblam din cameră în cameră, deschizând și închizând dulapuri, mirosind, căutând să regăsesc spațiul care pentru mine a fost mereu primul acasă.

Ușa de la cămară trebuia împinsă cu genunchiul ca să se închidă și pocnea sec. De câte ori o auzeam, știam că bunica gătește, bagă și scoate oale, borcane și cutii. Și mi se părea că simt miros de vanilie și gust de orez cu lapte. La baie, clanța se bălăngănea ușor și scotea un clinchet scurt. Iar ușa din stânga a dulapului din dormitor scârțâia prelung când o deschideai. Întotdeauna aducea miros de naftalină, pentru că acolo își ținea bunica blănurile și macrameurile. Toate sunetele și mirosurile erau la locul lor, doar că eram singura care le producea, le asculta, le simțea.

Când eram foarte mică, îmi petreceam o bună parte din zi sub masa din sufragerie. La bunici sau acasă, îmi amenajam o vizuină confortabilă în care îmi căram o păturică, o pernă și jucăriile de pluș. Mă credeam veveriță și-mi construiam depozite imaginare de alune. Îmi plăcea că sub masă covorul era mai puțin tocit și mai pufos. Când mă plictiseam, îl trăgeam de pantaloni pe Bunicul, care citea așezat la masă ziarul Scânteia. Urma un ritual în care el se prefăcea că se sperie, iar eu râdeam încântată.

Singură fiind acum, mai că-mi venea să mă ghemuiesc din nou sub masă, doar că nu mai aveam pe cine să trag de pantaloni.

Acasă la ai mei, ziua începea întotdeauna cu zgomotul râșniței și cu miros de cafea. Tata se trezea mereu primul și era așa de plăcut să-l aud umblând prin bucătărie…

În liceu am început să beau cafea dimineața, așa că îmi pregătea întotdeauna ceașca albastră, cu dungă aurie pe margini și o floare roșie într-un medalion pe mijloc.

Când am plecat la facultate am avut grijă să-mi duc ceașca asta cu mine peste tot: în cămin, în gazdă, în casele în care am locuit cu chirie. De multe ori în primii ani departe de ai mei, ceașca albastră era singura care-mi permitea să-mi construiesc un spațiu mic și simbolic de confort și siguranță.

Zilele astea stau mult înăutru și am început să caut prin dulapuri. Redescopăr obiecte care mă fac să simt că am purtat cu mine câte ceva din toate casele în care am trăit, în straturi invizibile care țes în jurul meu o plasă de protecție.

Sunt fețe de masă brodate de Bunica, cești de cafea și farfurii, o tavă rotundă cu fund denivelat în care plăcinta iese mai gustoasă, un îngeraș de ceramică cu nimb crăpat care veghează deasupra hotei din bucătărie, cărțile din bibliotecă peste care am vărsat din greșeală în copilărie o fiolă de esență de trandafiri. Și acum simt mirosul dacă le răsfoiesc.

Și sunt mai ales oamenii pe care nu-i mai pot suna, dar care mă însoțesc oriunde aș merge, pe care îi simt prezenți în toate obiectele pe care le-au folosit cândva și pe care le folosesc în continuare la rândul meu, construindu-mi propriul set de zgomote, obiecte și mirosuri numai bune de dat mai departe.

Doina Gecse-Borgovan