Primul Război Mondial era în toi. Comunitatea mică și risipită a evreilor care au reușit să ajungă în ”patria visată” era în prag de faliment și amenințată cu deportarea de către Djemal Pașa, comandantul militar al Siriei și Palestinei, cel care a avut un rol major şi în genocidul armenilor. Atacurile frecvente ale unor bande arabe îndreptate spre așezările evreiești au demoralizat până la disperare pe tinerii din kibuțuri, care se luptau cu natura vrăjmașă. S-au constituit grupuri de tineri care și-au asumat misiunea de a apăra așezările evreiești. Își purtau cu mândrie și responsabilitate numele de Hașomer (paznicul), dar erau puțini, fără instrucție, fără arme suficiente și nu aveau un statut legal. Cei mai mulți ajunseseră în Palestina cu al doilea val de imigrație (a doua alia). Erau originari din Europa de Est, mai ales Rusia și Polonia. Trei dintre ei, David Grűn, Itzhak Șimșelevici și Chaim Weizmann, cu destine diferite dar toți din aceeași generație și originari din aceeași Rusie nemărginită, împreună cu Iosef Trumpeldor și Vladimir Jabotinsky, pot fi socotiți fără rezerve părinții fondatori ai națiunii.

Care națiune?

Pe dexonline.ro figurează 44 de definiții pentru ”națiune”. O colectivitate umană poate fi calificată drept ”națiune” după câteva criterii esențiale: unitatea de teritoriu, conștiința identității istorice, comunitatea de limbă, cultură și religie, conștiința originii și a sorții comune. La evrei acest subiect a fost și este încă mult disputat și comentat. Ce suntem noi? O națiune? Un popor? O etnie? O minoritate națională? O religie? Ce credem noi despre noi înșine? Avem toți aceeași opinie? Ce cred alții despre noi? Există vreo opinie comună unanim împărtășită? Să lăsăm în suspensie aceste întrebări incomode, poate fără răspuns neechivoc, poate chiar inutile. Să ne întoarcem la tinerii mai cunscuți după numele lor ebraizate: David ben Gurion, Yitzhak ben Zvi, Chaim Azriel Weizmann, Zeev Jabotinsky Toți au fost membri activi ai unor organizații sioniste din diferite zone ale Imperiului Țarist, toți au plecat din locurile lor de baștină ca să-și completeze studiile, cu gândul de a ajunge în Ereț Israel, care era pentru ei țara speranțelor și a împlinirilor. 

O declarație ”și așa, și așa”

Weizmann era cel mai în vârstă dintre cei trei. Născut în 1874 la Pinsk, într-o familie de evrei credincioși (dar nu foarte), era al treilea copil din 15. Fiind preocupat de științele ”pozitive”, Haim a plecat în Germania să studieze chimia la la Institutul Politehnic din Darmstadt. Și-a luat doctoratul la Universitatea din Geneva, iar în 1904 a fost numit profesor de chimie la Universitatea din Manchester, devenind și cetățean britanic. În tot parcursul carierei lui universitare nu a abandonat nicio clipă preocuparea și participarea sa activă în Mișcarea Sionistă. Din fragedă tinerețe a fost membru al mișcării Hovevei Zion, și-a păstrat credința nestrămutată în vocația poporului evreu de a se întoarce în patria sa. Întemeierea Organizației Sioniste Mondiale la Basel a electrizat tineretul evreu mai ales în Europa de Est, oferindu-le șansa de a participa la realizarea acestui scop existențial evreiesc.

Weizmann, care locuia atunci în Elveția, a participat la toate Congresele Sioniste începând cu al doilea. Cu prilejul acestor întâlniri a stabilit contacte cu lideri importanți din toată lumea, mai ales cu cei din Marea Britanie. 

A colaborat cu personalități ale vieții evreiești din Anglia, printre care Martin Buber, Moses Gaster (originar din România) și Berthold Feiwel, la elaborarea unui important act cultural, prezentat celui de al V-lea Congres Sionist: înființarea primului institut de învățământ universitar, politehnic în Palestina, Tehnionul din Haifa.

Dar ”cireașa de pe tort”, visată de primii sioniști, a fost întemeierea Universității Ebraice din Ierusalim cu 30 de ani înainte de Proclamarea Statului Evreu. Printre membrii primului Senat al Universității, a cărei piatră de temelie a fost așezată la 24 iulie 1918 (în plin război!), s-au număratAlbert Einstein, Sigmund Freud, Martin Buber și Chaim Weizmann. 

Prezența lui Weizmann nu era doar o recunoaștere a meritelor sale excepționale ca inițiator al proiectului, dar și o poziție cuvenită staturii sale academice, fiind nu doar un savant recunoscut în domeniul său, ci și un practician de valoare, un inventator remarcabil, autor a peste 100 de invenții brevetate. Cea mai cunoscută contribuție a sa fost procedeul de producție industrială a acetonei prin fermentație bacteriană. El a asigurat armatei britanice resursele necesare pentru producerea explozivilor în Marele Război. 

Această importantă invenție i-a adus lui Weizmann funcția de șef al laboratoarelor Marinei Britanice și i-a deschis ușile foarte multor personalități politice importante ale vremii. A pus toate relațiile lui în serviciul Mișcării Sioniste. A fost unul din acei lideri (cum ar trebui să fie toți!) care nu a luat niciodată nimic de la organizația pe care a slujit-o cu dedicație, pricepere și demnitate. Dimpotrivă i-a oferit tot ce avea mai valoros, inclusiv relațiile dobândite prin activitatea lui profesională. Cea mai importantă a fost relația cu Arthur Balfour. Ca președinte al partidului Conservator, el a deținut funcția de prim-ministru între 1902 și 1905. Era un scoțian bogat și plin de ciudățenii, care s-a împrietenit cu ”Charles” Weizmann în perioada agitată a ”proiectului Uganda”. Ei au reluat relațiile odată cu numirea lui Balfour în fruntea Marinei Britanice în guvernul de război condus de H. H. Asquith (1915), apoi de David Lloyd George, care i-a încredințat Ministerul de Externe.

Din noul guvern făcea parte și Herbert Samuel, primul evreu într-o funcție echivalentă cu a unui ministru pentru probleme ”locale”. El era activ și în Federația Sionistă din Marea Britanie al cărei președinte avea să devină Chaim Weizmann. Era o situație complicată. Conducerea WZO se afla la Berlin, capitala unui stat cu care Marea Britanie era în război. Timp de opt ani (1913-1921) forul conducător al mișcării Congresul nu s-a putut întruni. În aceste împrejurări, fiecare federație sau organizație afiliată acționa independent pentru realizarea idealului comun, întemeierea Statului Evreu.

La Londra, Herbert Samuel a redactat un Memorandum intitulat Viitorul Palestinei, prin care sugera un protectorat britanic, ca obiectiv esențial în urma intrării în război a Imperiului Otoman alături de Puterile Centrale. Acest Memorandum s-a bucurat de o susținere fără echivoc din partea primului ministru, care a precizat că dezmembrarea Imperiului Otoman este un obiectiv prioritar al Puterilor Aliate și că un Stat Evreu pe teritoriul Palestinei este important pentru poziția geopolitică a Marii Britanii.

Războiul din Europa nu era promițător pentru aliați. În 1916 Lloyd George a format un cabinet de război din cinci politicieni. Cel mai eficient și experimentat era Alfred Milner, care a devenit Ministru de Război, fiind asistat de Leopold Amery (fiul unei evreice originare din Transilvania).

Ei au fost principalii redactori al celebrei Declarații Balfour din 2 noiembrie 1917, determinant pentru politica guvernului britanic în Orientul Mijlociu în cursul războiului dar mai ales al Tratativelor de Pace, ale cărui consecințe și reverberații bântuie și azi destinele statelor și popoarelor din zonă.

Declarația, inclusă printre documentele însușite prin hotărâre de către Liga Națiunilor, a fost primită cu bucurie și speranță de evrei, cu deferență de o parte a lumii politice arabe (gruparea Hașemită în frunte cu Regele Faisal I al Siriei și apoi al Irakului) pe când cea mai mare parte a lumii arabe a primit-o cu indiferență. Opinia publică engleză a apreciat textul, mai mult decât diplomatic, care putea fi interpretat ”și așa, și așa, după preferințele clientului”. 

Clientul supărat

Cu mult înaintea publicării acestei declarații, a avut loc o corespondență între Hussein bin Ali, șeriful și emirul de Mecca și Colonelul Henry Mac Mahon, însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii în Egipt. Voi încerca să explic.

În lumea islamică autoritatea spirituală și politică supremă este califul (considerat succesorul lui Mohamed). Califatul este o structură politică statală sau interstatală condusă de un calif. Uneori influența spirituală a califului excede limitele politice și poate avea ecou substanțial în întreaga lume islamică.

În perioada Primului Război Mondial în armata imperiului britanic serveau milioane de soldați musulmani din India. (Pakistanul musulman s-a separat de India abia după al Doilea Război Mondial). La izbucnirea Primului Război Mondial, Califatul Otoman era deja în prăbușire. Șerifatul de Mecca, condus autoritar de Emirul Hussein bin Ali, era acceptat de lumea musulmană ca cel mai important lider spiritual.

După intrarea în război a Imperiului Otoman, britanicii erau îngrijorați că un ”ex-calif” nemulțumit ar putea influența soarta războiului. Acest personaj, Hussein bin Ali, s-a declarat (și a fost recunoscut de Puterile Aliate) rege al provinciei Hejaz, situate pe malul estic al Mării Roșii, leagănul islamului prin cele două orașe sfinte pentru musulmani, Mecca și Medina. Interesul guvernului englez de a sprijini ambiția lui Hussein bin Ali de a deveni rege al tuturor arabilor, s-a concretizat prin schimbul de scrisori dintre Henry Mac Mahon și Hussein. În esență Hussein a pus drept condiție ca Statul Arab sau Federația de state arabe care ar urma să se constituie să cuprindă toate provinciile arabe ale Imperiului Otoman și să fie conduse de el însuși și de fiii lui: Feisal, Abdullah și Ali. Schimbul de scrisori nu era un tratat, nici măcar o convenție fermă. Era doar o declarație de intenții, exprimată într-un moment când nu se putea prevedea evoluția conflictului mondial care abia începuse. Prin urmare referirile unor voci arabe, cum că prevederile (vagi și contradictorii) ale Declarației Balfour ar fi fost dezavuate de ”angajamentele” cuprinse în corespondența Mac Mahon-Hussein, sunt neîntemeiate. 

De atunci alte conflicte inter-arabe au schimbat total datele problemei. Regatul Hejaz a dispărut în decembrie 1925, devenind Arabia Saudită, un regat absolutist uriaș, care cuprinde cea mai mare parte a peninsulei arabice. Visurile de măreție ale lui Hussein bin Ali s-au spulberat, iar el însuși a murit în surghiun.

Declarație de prietenie

Declarația semnată de Balfour i-a fost adresatăbaronului Lionel Walter Rothschild, pe atunci președintele Consiliului Reprezentanților, cea mai veche organizație evreiască din Marea Britanie, înființată de evrei sefarzi în 1760, un fel de organizație-umbrelă a tuturor asociațiilor evreiești din Marea Britanie.

A conduce acest Consiliu este o mare onoare, dar ea durează numai un an. Walter Rothschild a studiat la Bonn și la Cambridge, a fost un zoolog pasionat, un mare călător și colecționar și nu în ultimul rând un autor neobosit de lucrări și de cărți științifice. Dar cea mai perenă ”achiziție” care îi va păstra memoria este Declarația Balfour, (care poate rivaliza cu proclamația regelui persan Cyrus, care a permis evreilor exilați în Babilon să se întoarcă în patrie acum 2.500 de ani).

La nouă ani după publicarea Declarației Balfour, în 1926, a fost publicată o nouă Declarație Balfour, prin care se constituie Comunitatea de Națiuni, formată din 16 state egale în drepturi și care recunosc suveranitatea coroanei britanice, fiind în același timp libere și independente în relațiile cu toate celelalte state ale lumii. Cine știe, poate ar fi fost o soluție rezonabilă pentru Statul Israel. Poate s-ar fi putut evita atâtea războaie, atâta suferință, atâtea vieți tinere pierdute. Nu se poate nega. Este cunoscut și recunoscut că omenirea are o datorie față de poporul evreu care a dat atâtea valori inestimabile omenirii, care a dat și a păstrat pentru peste jumătate din omenire repere spirituale de neînlocuit și fără egal. I s-a luat o țară. O țărișoară. Nu prea înzestrată de Mama Natură, fără aur sau diamante, fără petrol și fără ape, cu o climă dificilă. După 2000 de ani a cerut-o înapoi. Politicos. Fără pretenții. Cu respect. Cu dreptul consacrat al oricărui popor de a fi suveran peste un teritoriu după ce a făcut dovada că e în stare să-l administreze. Și totuși nu s-a putut. Marea Britanie a făcut un efort de neprețuit, a promis poporului evreu, în urmă cu un secol, cu prietenie, din milioanele de kilometri pătrați pe care le administra cu pricepere și competență, o suprafață cât trei județe din România.

Un Război Mare pentru o miză mică

Ultima fază a războiului avea să fie și mai vitregă. Tot mai mulți se întrebau cui și la ce a servit acest război dement, în care au pierit milioane de oameni, mult mai mulți au fost mutilați, s-au prăbușit milioane de clădiri și la urmă a venit gripa spaniolă care a ucis mai mulți decât întregul război. La Londra situația era mai liniștită. Insularii au fost feriți de ororile războiului. Se putea discuta în condiții de normalitate cum să se așeze și să se asigure pacea. Weizmann, viitorul președinte al WZO pregătea împreună cu Nahum Sokolow, secretarul general al WZO, participarea unei delegații al WZO la Tratativele de Pace. Declarația Balfour urma să fie confirmată de Liga Națiunilor ca un obiectiv esențial al mandatului care urma să fie acordat Marii Britanii pentru Palestina. În prealabil, trebuia să fie confirmat acordul tuturor Marilor Puteri învingătoare; era necesar și acordul Papei, fiind implicate locurile sfinte ale creștinătății.

La Londra și în multe alte capitale europene se făceau pregătiri și aranjamente asidue pentru obținerea cât mai multor avantaje la tratativele de pace. Între timp în Palestina, după dispariția vechii administrații otomane, domnea o confuzie totală. În perioada de tranziție, țara a fost guvernată de un comandament militar provizoriu, instalat de generalul Allenby.

Un război lung pentru o miză mare

Allenby a organizat teritoriul de sub comanda lui, împărțindu-l în mai multe unități administrative numite OETA (Occupied Enemy Territory Administration): Sud, Nord Vest și Nord, care reproduceau în mare măsură fosta împărțire administrativă otomană. Paradoxal, disputa teritorială nu era dusă între arabi și evrei, cum s-ar fi putut presupune, ci între englezi și francezi, care își revendicau teritorii favorabile pentru mandatele care aveau să le obțină prin Liga Națiunilor. Exemplul clasic este Podișul Golan care, datorită francezilor, a devenit teritoriu sirian.

Marea Britanie a primit mandatul pentru Palestina, cu destul de multe dispute, modificări și ”ciuntiri” în defavoarea intereselor evreiești. La 1 iulie 1920, primul Guvernator civil al Marii Britanii, Herbert Samuel, și-a luat în primire postul. Era o veste foarte promițătoare: un guvernator evreu, sionist, la conducerea unei țării care, potrivit speranţei multora, în scurt timp urma să devină Statul Evreu. Dar nu a fost așa de simplu. Au urmat 28 de ani de mandat, de-a lungul cărora nu s-au netezit confruntările, nu s-au liniștit spiritele, ci dimpotrivă. În loc de înțelegere și dezvoltare constructivă a conviețuirii între cele două ”națiuni conlocuitoare” s-a pregătit și s-a dus un război, la început surd, apoi din ce în ce mai zgomotos și mai sângeros, până la decisivul Război de Independență, care s-a încheiat la 15 Mai 1948, dar din păcate fără un tratat de ace.

Anii de mandat

Am fi incorecți și nedrepți față de istorie dacă am considera anii Mandatului Britanic drept sterili, în care obiectivele mandatului nu au fost duse la îndeplinire, ca urmare a faimoasei ”duplicități” britanice. Sigur, nu totul a decurs așa cum sperau evreii sioniști, dar foarte multe din așteptări au fost împlinite, chiar dacă cu prețul unor eforturi și sacrificii imense.

Este adevărat, dincolo de ideea ”duplicității”, multe din formulările Declarației Balfour au fost voit confuze și cu mai multe înțelesuri. Pe urmă au existat câteva conflicte principiale ale momentului, care trebuiau rezolvate. Unul din postulatele de bază ale Tratativelor de Pace a fost dreptul inalienabil al popoarelor la autodeterminare. Dintre cele 14 puncte ale planului de instaurare a păcii susținute de președintele american Woodrow Wilson erau câteva care complicau rezolvarea problemei sioniste. E vorba, mai ales, de primul punct care interzice acorduri internaționale private, admițând doar convenții de pace publice, încheiate deschis. De asemenea, se interziceau tratate secrete sau părți secrete ale unor convenții internaționale. În schimb, toate înțelegerile Marii Britanii cu arabii erau secrete!! Deci invocarea oricăror clauze care ar fi anulat prevederile Declarației Balfour, inclusiv înțelegerile secrete referitoare la includerea Palestinei într-o Federație Arabă, sau excluderea Transiordaniei din ”spațiul destinat Căminului Național Evreiesc” erau desființate de drept. Sigur, cele 14 puncte se refereau la acțiuni și situații în viitor, dar era mai mult decât jenant pentru Marea Britanie să ignore principii bazate pe corectitudine și onestitate, chiar dacă s-au petrecut anterior!

În ce privește autodeterminarea invocată de arabii din Palestina (și de alți lideri arabi), chestiunea frizează absurdul. Era limpede pentru toată lumea că acest principiu nu are ce căuta în spiritul și textul Declarației Balfour, cu atât mai puțin în obiectivele mandatului. Momentul ”zero” al unuiStat Evreu în Ereț Israel (Palestina) poate și trebuie să fie socotit Primul Congres Sionist (1897). În acel moment pe teritoriul Palestinei trăiau cca. 600.000 de arabi și 25.000 de evrei (4%). Deci dreptul poporului evreu de a se reîntoarce în Palestina nu avea nicio legătură cu dreptul la autodeterminare. A fost invocat un drept istoric, recunoscut (măcar) prin credința asumată de peste jumătate din omenire.

Declarația Balfour trebuia să fie expresia limpede a acestui drept și precizarea căilor morale și corecte prin care acest drept s-ar fi putut realiza, dacă ar fi fost recunoscut ca atare și fără echivoc de o autoritate internațională cum a fost Liga Națiunilor sau cum este ONU. În principiu mandatul ar fi fost potrivit și suficient. Dreptul s-ar fi putut realiza prin imigrația liberă a milioane de evrei din întreaga lume, așa cum s-a și întâmplat, cu prețul unui imens tribut de sânge și a unor nemăsurabile suferințe și umilințe ale milioanelor de evrei și a sutelor de mii de arabi!!

Tiberiu Roth

14 mai 2020 

72 de ani de la Proclamarea INDEPENDENȚEI STATULUI ISRAEL