Trecuse o bucată de vreme de când lucram în Uzina 1 Mai din Ploiești, unde fusesem repartizat la terminarea studiilor în 1958.  Începusem ca inginer stagiar la “schimb” și, ulterior, pe standul de probe. Apoi am devenit inginer proiectant în Serviciul Tehnic, vreme de aproape trei ani.

Abia la începutul anului 1965 am primit decizia Directorului Dimitrie Tomozei, prin intervenția (sau acceptul) inginerului Emilian Uleia, prin care eram avansat în Serviciul Proiectări, ca inginer proiectant principal II. Eram satisfăcut în fine că voi lucra în specialitatea mea, într-un serviciu de concepție, în funcția denumită și inginer proiectant șef, sau șef de proiect.                                                                                                                                                            

                                                               ***

Pe atunci serviciul era împărțit în mai multe ateliere de proiectare. O bună parte din ele, specializate în instalații de foraj, primeau desenele de execuție de la IPCUP (Institutul de Proiectări de Utilaj Petrolifer) București și în consecinţă aveau mai curând funcția de constructor-șef. Activitatea lor era totuși foarte benefică. Verificau și corectau unele erori, lansau proiectele în execuție, urmăreau fabricația și experimentarea prototipurilor și acordau asistență tehnică la punerea în funcțiune și exploatarea utilajelor, inclusiv peste mari și țări. Nu mai puțin importantă era asistența tehnică în țară și peste hotare, pentru Industrialexport din București, instituție care se ocupă de exportul echipamentelor de foraj. Eu am fost repartizat la atelierul nr. 4, care se ocupa de proiectarea agregatelor de cimentare, a pompelor și a instalațiilor de prevenire a erupţiilor, ultimele în responsabilitatea mea. Era singurul sector de concepție propriu-zisă a produselor Uzinei 1 Mai Ploieşti, atelier care avea atât funcția de proiectare, cât și de constructor șef.                                                          

                                                               ***

Am fost impresionat de organizarea serviciului. Mobilierul elegant și extrem de funcțional fusese proiectat de tânărul Socolescu, un urmaș al marii familii de arhitecți ploieșteni. Serviciul era dotat cu secretariat, sector de traduceri, arhivă și atelier de copiere. Excelență organizare!

Din primele zile de lucru ing. Petre Rață mă informează:

–  Să știi că ing. Palanca a plecat, dar “palancismul” a rămas și va fi menținut în mod obligatoriu!

În scurt timp am înțeles noțiunea și am adoptat-o fără rezerve. Se referea la modul de redactare a scrisorilor pentru lansarea proiectelor în fabricație. În text apăreau “precizările suplimentare” care specificau, cu termene de execuție, ce are de făcut fiecare serviciu din uzină în acest scop. Se specificau și copiile la diverse dosare. Scrisorile erau semnate de șeful serviciului, dar în colțul de sus apărea obligatoriu mențiunea “De acord, Director” și adeseori “De acord, Inginer Șef”. Undeva, în colțul de jos exista mențiunea “redactat”, urmată de inițialele celui care a scris documentul…

            Avantajul acestui mod de corespondență asigura Serviciului Proiectări controlul întregii activități a uzinei. Semnătura directorului era un ordin de execuție! (Printre altele, rubrica “redactat”, deși cu inițiale, asigura că eșalonul de conducere al întreprinderii era informat cu ce se ocupă semnatarul!

                                                               ***

Inițial în conducerea Serviciului Proiectări a fost numit ing. Emilian Uleia. Avansarea sa a continuat prin numirea în funcția de inginer șef, director al uzinei și ulterior al centralei, Industrialexport București, etc. Tipi ostili au susținut că unul din motivele avansării sale era și faptul că era întotdeauna îmbrăcat într-un costum elegant, cămașă albă, scrobită și cravată asortată.

În conducerea serviciului au fost numiți inginerii Petre Rață, Ștefan Diaconescu, Victor Săvulescu, Atanase Niculescu și (din păcate), Ion Munteanu, care ulterior au avansat în funcții înalte. Toți erau profesioniști de prima calitate și umblați în străinătate pentru asistența tehnică. Am avut relații excelente cu fiecare, mai puțin cu ultimul.

Ing. Petre Rață mi-a fost prieten, coautor la invenții și la cartea publicată la Editura Tehnică. Era un entuziast susţinător al noului și pentru asta m-a apreciat. Am aflat cu tristețe că și-a dată obștescul sfârșit la fiica sa, în Canada…

Ing. Săvulescu era ambasadorul nostru în China. El m-a prezentat elogios în emisiunea Prim Plan, al cărui protagonist am fost. Între noi există un anumit grad de sinceritate, când încerca să-mi explice motivele pentru care nu sunt trimis în “vest”… De asemenea mi-a dat sfaturi utile înaintea plecării, fiind probabil mai bine informat decât mine despre realitățile din Țară Sfântă. Am fost foarte bucuros când am aflat că a devenit primar al Municipiului Ploiești.

Ing. Ștefan Diaconescu a fost întotdauna prietenos cu mine. În 1967 mi-a prezentat câteva numere din Paris Match, publicație din care am aflat mersul și finalul Războiului de Șase Zile. Informațiile din Paris Match erau complet diferite de cele aflate din Scânteia, preluate după ziarul egiptean Al Ahram. El m-a trimis în Iugoslavia pentru rezolvarea unei reclamații.

            Ing. Atanase Nicolescu era trimis frecvent pentru asistență tehnică în Brazilia. Pe lângă calificare, era un om extrem de simpatic, mereu cu zâmbetul pe buze.

În Decembrie 1979 am susținut ultimul proiect realizat în Dacia Felix. Membrii comisiei, formată din inginerii Atanase Nicolescu, Ștefan Diaconescu și Cristel Popeia, în profida atmosferiei politice a perioadei, s-au ridicat în picioare și mi-au acordat calificativul maxim:  Excelent.

                                                               ***

Inițial, nu știam prea mult despre construcția prevenitoarele de erupţie, deși petrecusem mult timp pe plaforma unor instalații de foraj.   Amplasarea acestor ansamble în substructură, ferite la vedere și acoperite permanent cu noroi, păreau insignificante, în ciuda rolului extrem de important pe care îl aveau în procesul de forare a unei sonde petroliere.

Am studiat în mod asiduu atât produsele de care urmă să mă ocup, cât și produsele firmelor concurente americane.   În mod cert ale noastre erau demodate.

Am început cu reproiectarea instalației de comandă hidraulică a prevenitoarelor de erupție, domeniu în care aveam o experiență prealabilă. Versiunea existentă, fabricată la Hidromecanica Brașov, era greoaie, cu distribuitoare exterioare masive și manete imense, acționate atât manual cât și hidraulic prin cilindrii exteriori.

Am conceput o nouă comandă hidraulică cu trei posturi (CH3P), în care distribuția se realiza de un mic releu, plasat în apropierea prevenitoarelor și ulterior montat direct pe prevenitor. Se realiza o micșorare considerabilă a greutății, a conductelor necesare și în consecință a prețului de cost. Soluția a fost caracterizată invenție și fabricată la în continuare la Hidromecanica Brașov.  Ulterior CH3P a echipat instalația de prevenire a erupțiilor HT 13 5/8 x 350, care a obținut medalia de aur la Leipzig.

Fabricația CH3P s-a încheiat după câțiva de ani, când m-am deplasat la Baku unde fusese exportată “pentru apreciere”. Implementarea modificărilor substanțiale cerute pentru folosirea pe piața sovietică au definit concepția comenzii hidraulice cu șase posturi CH6U-72, una din realizările mele care a demonstrat un succes tehnic și comercial considerabil. S-au fabricat peste 3000 de unități! Componentul special al echipamentelor CH3P și CH6U-72 era valva de compensare, care asigura trecerea prăjinilor de foraj, inclusiv a manşoanelor de asamblare a acestora, prin prevenitorul vertical în poziția închis sub presiune. Valva cântărea cca. 12 kg și se vindea la prețul unui automobil de mic litraj! Distribuitoarele CH6U-72 erau relativ mici, montate pe frontonul grupului de presiune aflat la 30 m de sondă și erau acționate de la un pupitru de comandă aflat pe podul sondei. La grupul de presiune se putea decide prioritatea: de la grupul aflat la 30 m de sondă, sau de pe podul sondei.

                                                               ***

Sunt convocat la Directorul Dumitru Nistor. În birou se află convocat și ing. Constantin Lambă, specialistul în turnare din serviciul tehnologie la cald.

–  Cred că sunteți informați că un procent relativ important de prevenitoare de erupție crapă în timpul probelor de presiune. Ce aveți de gând?

–   Sunt modele vechi, cu deschidere laterală pentru schimbarea bacurilor.  Această formă de corp este mai puțin rezistentă la presiuni interioare, practic indiferent de grosimea pereților, răspund eu cu prudență…

–   Și ce ai de gând să faci? Știu că ai fost ocupat cu modernizarea comenzilor hidraulice. Dar prevenitoarele de erupție?

–   Am pus recent pe planșetă un nou tip de prevenitor cu deschidere frontală. Forma de tub paralelipipedic a corpului îl face mai rezistent și mai ușor… Americanii au abordat în ultimul timp soluții similare, răspund eu.

Și întorcându-se către ing. Lambă:

–  Ai văzut proiectul?

–  Da. Ing. Toivi m-a consultat dacă se poate realiza această formă.

–  Și? Ce-ați hotărât?

–  Eu cred că nu este posibil să turnam în uzină o asemenea formă, răspunde Lambă încet.

Directorul ridică vocea:

–  Cum, Lambă, ai spus că nu este posibil?  Te rog să te ocupi personal de turnarea corpului unui asemenea prevenitor! Iar Toivi va finaliza imediat proiectul și-l va lansa în execuție!

                                                          ***

Prototipul preventorului a fost lansat în fabricație. Au fost și elemente ostile. Probabil din acest motiv directorul a încredințat fabricația acestuia Secției de Întreținere, condusă de ing. Emilian Ghinea.

Corpul turnat trebuia totuși prelucrat pe marile mașini de alezat din secția M2. Inginerul șef al producției S.T. a văzut corpul triplu și a dispus să fie trimis imediat la turnare, pentru că “încurcă fabricaţia și împiedică realizarea planului”. Noroc că au existat oameni de bine care au evitat aplicarea neinspiratei dispoziții. Acest episod nu l-a împiedicat pe inginerul șef să prezinte ulterior un prevenitor de erupție din această gamă în Venezuela, la expoziția din Caracas!

                                                               ***

Probele de omologare au confirmat funcționarea și rezistența acestui tip de prevenitor cu deschidere frontală, având o greutate și o înălțime sensibil mai redusă decât a produsului precedent cu deschidere laterală.

În numai câțiva ani s-a realizat extinderea gamei la 20 de tipuri, cu dimensiuni nominale între 7 ¼” și 20 ¾”, la presiuni de lucru între 210 atm. și 700 atm.

                                                               ***

Propunerea “Prevenitor de erupție Triplu și Dublu” a fost caracterizată invenție.  Discutând cu șeful de atelier ing. Petre Stroe, coautor, am considerat că finalizarea acestui proiect va fi asigurată numai dacă în colectivul de inventatori vor fi incluși toți factorii de decizie, proiectare și tehnologie implicați în invenție. Și împreună cu Stroe am stabilit o listă posibilă.

Inițial am intrat în biroul Directorului General D. Nistor. Marele om a refuzat categoric pariciparea în colectiv.

–  Este meritul vostru!  Mergeți înainte.

 Ing. Petre Rață, șeful serviciului, un entuziast al oricăruri proiect nou, îndeosebi al unui prevenitor de erupție, a acceptat imediat participarea.  Tehnicianul proiectant C.C. care a lucrat la detalii și extinderea gamei a fost și el extrem de bucuros.  Cu această ocazie, dintr-un tip relativ ostil, C. mi-a devenit cel mai bun prieten și colaborator.  Ing. C. L. a acceptat în mod automat.

Întru și în biroului inginerului șef Emilian Uleia:

–  Știți, în legătură cu prevenitorul de erupție triplu și dublu, vă rugăm să faceți parte și dvs. din colectivul de inventatori. Trebuie numai să semnați o hârtie la Bucureșți.

–  Ce măi, vreți să mă mituiți? – răspunde el, deși pe față i se citea satisfacția.

–  Vai, se poate?! răspund eu. Poate cineva să nege contribuția dvs. la realizarea acestui proiect?

–  Biiine, mă! Am să vă semnez, acceptă Uleia cu aerul că ne-a făcut o favoare, dar în sinea lui satisfăcut…

–  Mai este o problemă, spun eu. Ing. A. a venit în uzina câțiva ani după ce am realizat proiectul și prototipul. A lucrat la extinderea gamei conform îndrumărilor noastre precise și acum are pretenții.  Noi considerăm că nu merită…

–  Lasă-l mă, puneți-l și pe el. Nu am nevoie de reclamații!

–  Am înțeles, d-le inginer șef!

                                                               ***

Din secția de fabricare mi se solicită o derogare pentru a admite un mic defect de fabricație la un corp de prevenitor.  Am acceptat, solicitând repararea defectului prin sudură.

Derogarea ajunge la șeful serviciului pentru contrasemnare. Sunt invitat de urgență în biroului șefului de serviciu. Inginerul Uleia începe să strige la mine:

–  Măăi, tu știi unde lucrează un prevenitor de erupție?  Știi ce catastrofă se întâmplă în cazul unei avarii?  Cum ți-ai permis să semnezi acceptarea unui defect de turnare?

– M-am gândit că defectul este mic, zona nu este critică și oțelul respectiv este sudabil. Am solicitat și o durată mărită a probei de presiune, răspund eu cu voce scăzută…

–  Biine măi, acceptă el oarecum în scârbă, eu semnez de data asta, dar urmărește dacă tehnologia de reparare este în regulă…

Trece un timp. Din fabricație mi se solicită o nouă derogare, pentru un defect ceva mai mare. Refuz categoric semnarea derogării. Sunt invitat de urgență în biroului șefului de serviciu, unde era prezent și șeful Turnătoriei care ceruse rezolvarea problemei.  Ing. Uleia începe să țipe la mine:

–  Măă, tu știi cât costă un corp de prevenitor? Ce vrei să-l dăm înapoi la turnat pentru un mic defect reparabil?

–  Dar dvs. mi-ați amintit unde funcționează piesa respectivă și consecințele catastrofale ale unei avarii, răspund eu timid…

–  Lasă, mă, prostiile! Oțelul este sudabil și ocupă-te să dai instrucțiuni de reparare.

Eu semnez, după care Uleia semnează și el derogarea, pe care o înmânează radios șefului Turnătoriei…

–  S-a rezolvat!

                                                               ***

În vara anului 1968, la sfârșitul deplasării mele la Baku, am stat trei zile la Moscova, în așteptarea zborului Tarom spre Bucureșți. Împreună cu mine se afla și ing. Lupu Gh., tehnolog la Hidromecanica Brașov, care m-a însoțit la Baku. Acolo ne-am întâlnit cu ing. șef Emilian Uleia, delegat în capitala sovietică cu alte probleme. El ne-a propus să luăm prânzul la un restaurant moscovit de elită, pe strada Gorki. Ne-am alăturat delegației care l-a însoțit pe inginerul șef și am intrat în sala elegantă, ornată cu statui, a restaurantului. Uleia a comandat pentru toți un antreu, felul principal și cafele. Lupa Gh., mai zgârcit din fire, având și alte planuri cu folosirea diurnei, era îngrijorat de costul unui asemenea meniu la un restaurant de lux.

–  Spuneți-mi, domnule Uleia, trebuie să mâncăm tot ce ați comandat ?

–  Aaa, deloc, răspunde Uleia cu zâmbetul larg care îl caracteriza, va trebui doar să plăteșți consumația, ca fiecare dintre noi!

                                                               ***

În ziua următoare ing. Uleia a procurat un pește imens și a invitat toată delegația la masă, într-un apartament aflat în parcul ambasadei române din Moscova. Proprietarul apartamentului era plecat în România.  Acolo Uleia a început să organizeze acțiunea.  Unul a primit sarcina să curețe peștele, altul să-l taie în bucăți și să-l prăjească, altul să facă mămăliguță, unul să pună masa, etc.  Doar eu nu am primit nici o sarcina.

–  Ai răbdare! – mi-a spus Uleia.

După festin, inginerul șef mă anunță zâmbind:

–  Acum ți-a venit și ție rândul. Tu vei spăla vasele!

Prepararea unui pește era un eveniment minor, dar în opinia mea, cu această ocazie, ing. Emilian Uleia şi-a demonstrat din nou (dacă mai era nevoie) talentul organizatoric și puterea de convingere a personalului.

                                                               ***

Era interesant că unii tehnicieni din Serviciul Proiectări, de altfel excelenți profesional, aveau și alte preocupări menite să le rotunjească veniturile și își exercitau meseria auxiliară în cadrul uzinei. Iată câteva exemple: C.C. era și un bun frizer, folosit îndeosebi în birourile conducerii. În plus era și un excelent acordeonist, chemat frecvent la petreceri, unde interpreta și cântece deocheate. N. S. repara automobile, făcând de obicei verificările anuale. Adesea a schimbat bujiile și a curățat carburatorul Daciei mele. Avea o viață familiară complicată. D. din Atelierul 4 repara ceasuri. Avea obiceiul bizar să elimine secundarul central, considerându-l cauza tuturor defectelor! Am evitat să-i încredințez ceasul meu. N. producea miere și developa fotografii. P. A., specialist în piese din cauciuc, era stupar excelent. Relatările sale despre viața albinelor erau realmente interesante. Fluent în maghiară, m-a însoțit într-o deplasare în Ungaria. V. N. Era și profesor de conducere auto. Cu el am făcut ultimele ore la volan, înaintea examenului de șofer! Uneori era solicitat să transporte colegii la aeroport. În plus, acorda asistență tehnică la achiziționarea automobilelor.  Când am cumpărat Dacia 1300, a mers cu mine la Pitești, probând mai multe mașini până când mi-a recomandat una din ele!

                                                               ***

 În 1973, la Expo Poznan, toate exponatele s-au vândut. La închiderea expoziție văd un grup mare de delegați în jurul instalației mele 7 16” x 700 atm.  Mirat, cer explicații.

–  Am venit să vedem acest “bloc de fier” (?) pentru care s-a obținut mult mai multă valută decât pentru Strungul Carusel de 1000 mm și de 10 ori mai mult decât pentru Dacia 1300!

                                                               ***                                                          

            În 1972 am devenit subiectul unei emisiuni TV Prim Plan. Mi-am exprimat niște opinii controversate, care criticau nivelul prea înalt de matematici solicitat la admitere în facultăți, ceea ce împiedica intrarea în învățământul superior a unor talente tehnice reale!

 În același an, împreună cu E.Uleia, P. Stroe și alți colegi am primit Ordinul Muncii III.  În 1973 Serviciul Proiectări a devenit o parte componentă din Institutul de Proiectări de Utilaj Petrolifer IPCUP. La simpozioanele anuale organizate de IPCUP la București – ca majoritatea șefilor de proiect – am  prezentat comunicări legate de realizările ultimilor ani.

             Am avut și preocupări didactice. Împreună cu alți colegi, fiind (în afara orelor de lucru), profesor și la școala de maiștri a uzinei și ulterior conferențiar la facultatea de utilaj petrolifer din IPG Ploieșți. Un venit în plus? Nu numai. Era o satisfacție!

M-am înscris pentru doctorat la IPG, promovând toate referatele și examenele. Nu am susținut teza de doctorat. Trebuia sa aleg: doctorat sau alia. Am ales!

                                                               ***

În prezentele amintiri am scris poate prea mult despre persoana mea, în dauna unor personalități geniale din Upetrom, îndeosebi din IPCUP. Inginerii Alcibiade Mihăilescu, Cristea, Peligrad, Nicoară, Maniu și alții, au format, împreună cu specialiștii uzinei, așa-numita “generație de aur a utilajului românesc”.

                                                               ***

               Au trecut mulți ani de la perioada descrisă mai sus, perioadă care a coincis cu anii formării mele profesionale și a unor realizări din tinerețea mea. Am petrecut 22 de ani în Uzina 1 Mai din Ploiești, dintre care peste 15 în Serviciul Proiectări. Plecând în Țară Sfântă, am intrat (profesional vorbind) într-o lume foarte diferită și surprinzător, foarte asemănătoare. Mi-au trebuit ani să ajung ce am fost și în continuare mai mult.

De departe am aflat cu tristeţe despre dispariția multora dintre foștii colegi și de traumatizanta distrugere a ceea ce a fost odată “Upetrom Întreprinderea 1 Mai” din Ploiești…

Sunt recunoscător d-lui ing. Alin Tomozei din Ploiești, care m-a încurajat să scriu aceste rânduri. Erudita sa carte despre Bunicul sau și Uzina 1 Mai, mi-a readus din memorie multe nume pe care se așternu-se colbul uitării…

Theodor Toivi