Vremea rece, umedă și cenușie de noiembrie elvetică ne-ar fi pus oricum în căutarea unui refugiu mai cald. Dar al doilea val al pandemiei de Covid19 care bântuie pe la noi a fost un motiv în plus să fugim din patria noastră de pe versantul nordic al Alpilor. De sărbători ne-am fi dorit să facem o vizită la fiica și nepoții din Israel. Dar în zilele noastre, vizitele unor turiști din țări „dubioase”, ca de exemplu Elveția, sunt foarte rău văzute acolo – cu alte cuvinte ele sunt total blocate.

Reflexul de a evada, care după milenii de persecuție a devenit o trăsătură esențială a tribului nostru, s-a manifestat în cazul meu printr-un alarmism cu totul exagerat, suflându-mi la ureche: „Lasă-ți cortul și caută-ți un loc sigur, la adăpost de virus! Ajuns acolo, instalează-te într-un hotel de cinci stele, all-inclusive dacă se poate, și așteaptă să treacă urgia.”

Știu din experiență că trebuie să ai încredere în ceea ce îți spune intuiția, la urma urmei ea a salvat pe mulți dintre venerabilii mei strămoși când erau la ananghie – cea mai bună dovadă este însuși faptul că exist. Ei s-au descurcat chiar fără Internet, nu ca mine. Așa că am profitat de ocazie să caut un locșor ferit, unde să-mi pierd urma pentru o vreme.

Alegerea destinației nu a fost prea dificilă, din simplul motiv că aproape toate țările lumii au statistici de Covid mai bune ca Elveția și prin urmare nu te lasă să intri. Dar sunt și câteva excepții, cum ar fi Antarctica, Maldivele, Egiptul și Emiratele Arabe Unite. Maldivele le-am șters de la început de pe listă, pentru că nu au munți ca să facem drumeții lungi – și apoi sunt prea scumpe. Antarctica ne invita cu prețuri cât se poate de avantajoase (în iglu și în sac de dormit adus de acasă), dar de la o vreme prea s-au înmulțit pinguinii în regiunea de coastă și de atâta gunoi, ideea nu ne prea atrăgea.  Spre Egipt nu am găsit un zbor convenabil, ar fi trebuit ori să schimbăm avionul, ori să luăm un zbor de noapte și nu aveam niciun chef să renunț la orele mele obișnuite de somn.  Mai rămânea doar Dubai, tot fără munți și cu un zbor de aproape 6 ore. Dar în rest totul era perfect, chiar all-inclusive.

Deci am rezervat un sejur de două săptămâni pentru soția mea și pentru mine, pe un banc de nisip construit artificial, numit The Palm, unde am găsit tocmai hotelul potrivit. Exact cum îmi închipuisem eu un refugiu sanitar. Desigur, nu e ușor să ajungi acolo. Întâi de toate ai nevoie de un certificat că ești Covid-negativ. Un simplu document medical, pe care, ca discipol al lui Hippocrate, l-aș fi putut elibera eu însumi, din păcate nu este suficient. Se cere un act emis de o instituție recunoscută și scris în engleză sau arabă. Și apoi trebuie făcut chiar înainte de sosirea în Dubai, altfel nu e acceptabil. Este destul de riscant – ori îl faci prea devreme și nu mai e valabil, ori îl primești prea târziu și pierzi zborul. Din fericire, am prins momentul potrivit și am obținut certificatele de Covid-negativ cu câteva ore înainte de plecare. A fost o procedură administrativă complexă, cu înregistrare online, programarea exactă a orei, completarea mai multor formulare și, nu în ultimul rând, plata unei taxe exorbitante, cam cât răscumpărarea unui ostatec de la mafia columbiană. Cea mai neplăcută a fost însă procedura de recoltare a probei pentru analiză. Nu m-ar fi deranjat o mică mostră de sânge, dar un tampon de vată, mare cât o mătură, introdus într-o fosă nazală, a fost o adevărată tortură. Eram pe punctul să mărturisesc totul, chiar și lucruri pe care nu le-am făcut niciodată, când torționara nemiloasă mi-a scos tamponul din nas și l-a introdus într-o eprubetă marcată cu numele meu. Soția mea trebuie să fi îndurat același martiriu, dar nu știu nimic precis, pentru că ea, cumplit șocată, a trecut totul sub tăcere. Dar ce nu faci pentru a evita riscul de infecție? Covid19 nu e o plăcere, mai ales că implică, printre altele, pierderea gustului și a mirosului, ceea ce pentru un gurmand de talia mea este mai rău decât moartea.

Cu rezultatele negative în mână, precum și cu o dovadă de la compania de asigurări de sănătate, care declara că, în caz de boală neașteptată, vom fi trimiși înapoi acasă, morți sau vii, am stat la coadă la ghișeul de check-in pentru taloanele de îmbarcare. După câteva clipe de ezitare, ni s-a dat drumul bord. Zborul a fost ca o vizită dublă la cinema – am apucat să vedem două filme (întrerupte de anunțurile enervante din cabină) și între ele să luăm masa. Desigur, trebuia să stăm tot timpul cu mască, era permis să o dăm la o parte numai pentru câteva minute, în timpul mesei.

Am aterizat în Dubai aproape de miezul nopții, ora locală. Spre surprinderea noastră, formalitățile de la aeroport nu s-au desfășurat cu nepăsare orientală, din contră! Dubai este bine organizat în toate privințele; chiar debarcarea unei mari mulțimi de călători într-un timp scurt este gestionată fără probleme. Oricum pe timp de pandemie nu sunt mulți călători. A trebuit să arătăm din nou certificatele de sănătate și în mai multe rânduri ni s-a luat cu discreție temperatura. La controlul pașapoartelor ni s-a cerut să ne așezăm cu fața spre o cameră de luat vederi. Un clic imperceptibil și domnul în cămașă de noapte de un alb orbitor și cu un șarpe negru în jurul capului ne-a lăsat să trecem. După marea dragoste pe care Emiratele o arată în ultima vreme pentru Israel, aș fi vrut să-l îmbrățișez pe simpaticul controlor de pașapoarte, dar din motive de igienă a trebuit să-mi înfrânez impulsul; gestul de sărut, pe care l-am schițat în direcția lui, a rămas ascuns îndărătul măștii.

Călătoria nocturnă cu taxiul până la bancul nostru de nisip ne-a făcut o impresie ireală, ca și cum am fi aterizat în mijlocul unui film științifico-fantastic. De ambele părți ale autostrăzii cu șase benzi se vedeau bazele unor palate de sticlă, ale căror vârfuri se pierdeau în nori. Unele erau învăluite în întuneric, fiind încă în construcție și păreau ca niște cadavre de mastodonți în peisajul futurist. Trenuri suspendate de mare viteză treceau fără zgomot în ambele sensuri și peste tot pulsau lumini multicolore. Am trecut pe lângă structuri care arătau ca niște monoliți preistorici, ca și cum ar fi aparținut unei culturi megalitice care cunoștea secretele electricității, un fel de Carnac sau Stonehenge cu reclame luminoase. Doar uriașele ecrane publicitare, unde se vedeau oameni cu aspect contemporan care foloseau tot felul de articole de lux, ne aminteau de societatea de consum; totul era însă mult mai mare, mai orbitor și mai elegant.

Prima noapte am petrecut-o într-un somn de plumb, plin de coșmaruri despre ceremonii primitive cu sacrificii umane. Un mare preot, îmbrăcat ca un director de magazin, ne-a condamnat la moarte pentru teste pozitive de Covid, iar altarul era o uriașă casă de marcat. Tocmai mă pregăteam să îndur cu stoicism calvarul de a fi tras în țeapă pe un gigantic bețișor de urechi, când a sunat deșteptătorul. Îl pusesem să sune la 9.15, ca să nu pierdem primul nostru mic dejun din Dubai. Era o dimineață splendidă, cu soare strălucitor. Am primit micul dejun, dar nu ni s-a permis să punem mâna pe nimic. Lângă fiecare cub de brânză și borcănel de iaurt stătea câte un angajat, cu mască și mănuși, care ne punea pe farfurie ceea ce ne doream. Doar amestecatul cu lingurița în cafea puteai să ți-l faci singur.

A fost cea mai grea muncă a zilei, după care nu ne-a rămas decât să mergem la plajă, luând cu noi prosoapele împachetate cu grijă, și să ne trântim pe șezlonguri dezinfectate. Era suficient să divulgăm numărul secret al camerei și personalul ne aducea mici gustări. Aha, deci nu era chiar all-inclusive! De fapt nu era o surpriză, totul era scris, ca de obicei cu litere mărunte, în prospect. Dar pentru a-i face o bucurie soției, am lăsat-o să mă privească răcorindu-mă cu o halbă de bere. Nimic nu e prea scump pentru iubita mea!

Așa trecuse prima noastră zi de refugiați de Corona în Golful Persic. Sperăm că până la întoarcere, în două săptămâni, situația de acasă se va fi ameliorat și, eliberați din ghearele nemiloase ale all-inclusive, ne vom putea întoarce la siguranța casei noastre.

Peter Biro