N-am idee dacă, cu această ocazie, îmbogățesc cuiva bagajul de cuvinte în limba engleză sau pur și simplu mă fac de râs declarând că de-abia ieri am luat cunoștință de un cuvânt care se pare că în ziua de azi e de mare circulație în lumea largă. Indiferent de situație, am hotărât să merg mai departe și să aduc la cunoștința cititorului despre ce e vorba.

Până ieri eram conștient de faptul că termenul de ”politically correct” e din ce în ce mai utilizat și că în numele acestui concept au loc nenumărate evenimente, unul mai bizar ca celălalt, cum ar fi schimbarea libretului operei Aida din cauza inegalității dintre cei doi îndrăgostiți (ea sclavă etiopiană, el general egiptean) sau recenta campanie legată de întrebarea dacă Beethoven era negru.

Dar ieri, trecând peste paginile unui ilustru jurnal medical la care sunt abonat, am întâlnit pentru prima oară termenul ”tokenism”.

Dacă ați auzit de el sau mai mult, dacă îi cunoașteți explicația, îmi cer scuze. Dar cum cred că mai există pe lume indivizi pentru care cuvântul de mai sus e o noutate în limba engleză, iată înțelesul său, așa cum îl definește bunul nostru prieten, Dr. Google: tokenismul este practica de a face doar un efort simbolic într-o anumită direcție, ca de pildă angajarea unui număr restrâns de oameni aparținând unor grupuri minoritare, pentru a crea impresia falsă de grijă pentru egalitate rasială sau de sex.

O altă explicație găsită cu prilejul documentării necesare scrierii acestor rânduri remarcă: ”tokenismul este practica de a face ceva (cum ar fi angajarea unei persoane aparținând unui grup minoritar) cu unicul scop de a evita critica și de a oferi aparența de tratament corect al tuturor celor implicați”.

Articolul la care mă refeream are ca subiect problemele legate de procesul de intervievare a unui student afroamerican în Statele Unite. Textul oferă exemple de atitudine incorectă față de o persoană de culoare neagră în cursul unui interviu / discuții / conferințe:

 – afroamericanul a ridicat de nenumărate ori mâna pentru a se face auzit, dar cuvântul a fost dat numai albilor;

 – în timpul unui interviu colectiv, candidații prezintă și discută obiceiuri și experiențe de viață care nu aparțin și persoanelor de culoare neagră.

Și acum vine partea specifică, cea care se ocupă de tokenism.  Iată un exemplu: materialele explicative privitor la interviul care urmează să se desfășoare sunt împărțite exclusiv afroamericanilor! Cu alte cuvinte, segregație în adevăratul înțeles al expresiei.

Dar povestea nu se termină aici. Articolul cu pricina se ocupă și de un alt cuvânt, pe care – trebuie  să recunosc – pseudocultura mea nu avea cum să-l știe: homofilia, soră geamănă a tokenismului.

Ah, nici dvs. nu aveați cunoștință de el?! Atunci mă aflu în bună companie și-mi permit să-l explic: ”tendința de a te asocia doar cu indivizi care-ți seamănă”. Cum ar fi, de exemplu, felul cum sunt izolați în sala de mese cei doi sau trei colegi negri care volens-nolens vor trebui să se așeze la aceeași masă, pe când toți ceilalți, adică albii, au ocupat alte mese și nu au lăsat niciun loc liber. (Îmi cer scuze că nu urmez exemplul oferit de articolul cu pricina și nu scriu alb cu A, și nici negru cu N!).

Homofilia, susțin experții, are drept scop excluderea minoritarului din diverse cercuri sociale sau profesionale. Bineînțeles că în categoria ”minoritar” sunt incluși nu numai negrii, ci și homosexualii, lesbienele, traansgenderii, bisexualii, etc.

Cam acestea sunt datele culese din surse pertinente. Nu-mi rămâne decât să adaug câteva comentarii.

Voi începe cu sfârșitul: nu am nicio îndoială că tendința naturală a individului este să se asocieze cu cei de o seamă cu el (”spune-mi cu cine te întâlnești, ca să-ți spun cine ești”, zice vechiul proverb românesc). Zeci de ani am fost minoritar și, deși cei din jur nu au avut mai niciodată față de mine o comportare care să se includă în categoria de homofilie, m-am simțit tot timpul minoritar. Nu din cauza celor din jur, cât din simplul fapt că eu mă simțeam altfel decât ”alții”, aveam o mulțime de obiceiuri diferite de ale ”altora”, iar în ultimii ani îmi făcusem planuri de viitor cu totul altele decât ale celor din jur.

Dintotdeauna am susținut că nu e bine să fii minoritar, indiferent în ce mediu și în ce atmosferă trăiești, întotdeauna alții te vor considera ”diferit”.

Dar realitatea e cu totul alta. Într-o lume în care vectorul de bază e globalizarea, amestecul de nații, culori și religii devine un fenomen ubicuitar și de toate zilele. Nu cred că trebuie să aduc vreun argument în sprijinul acestui fapt complet banal.

Amestecul uman de toate felurile ridică probleme foarte serioase pe plan național, social și profesional.

Etica umanistă împiedică aplicarea unei politici discriminatorii față de un grup sau altul, politică cunoscută dintotdeauna ca rasism. În lumea democrată, liberă, legislația interzice luarea de măsuri cu caracter injurios față de un grup sau altul.

Hans Selye, cunoscutul fiziolog care a formulat pentru prima oară teoria stresului, spunea că la naștere, toți oamenii se plasează pe aceeași linie de plecare, exact ca într-o cursă de atletism; diferențele apar pe parcurs, în funcție de calitățile intrinsece ale individului. (El vorbea de obligația de a oferi fiecăruia condiții egale de dezvoltare, o idee mai mult decât utopică…)

Dar, bineînțeles, mentalitatea se modifică mult mai greu și mai lent ca legile emise de o autoritate sau alta.

Nu legislația este cea care schimbă mentalitatea omului, ci educația, impunerea preceptelor de egalitate încă din fragedă pruncie, permanenta atenție pe care educatorul / părintele trebuie s-o aibă în minte ca o obligație indiscutabilă.

Nu pot să uit povestea micuțului emigrant venit din Argentina care fusese umilit la școală de colegii săi, după ce descoperiseră că nu era circumcis. Cel care învinovățea copiii de această atitudine vrăjmașă nu înțelegea că vina era a părinților și corpului didactic, nicidecum a celor care nu fuseseră educați și pozitiv îndoctrinați (da, îndoctrinați!) în lumina ideii universale că toți ne-am născut egali.

Lumea în care trăiesc eu de zeci de ani este de fapt un ring pe care se dă o luptă continuă legată de (in)egalitatea ființelor umane, dar am certitudinea că o asemenea dispută, uneori cu caracter grav și nimicitor, e prezentă pe tot mapamondul.

Prejudecățile, intoleranța, disprețul față de ”celălalt” au ca rezultat o permanentă stare de tensiune între diversele grupuri etnice, religioase sau rasiale.

Se pare că mesajul Revoluției Franceze de acum aproape 250 ani nu a fost însușit de generațiile care au urmat, altminteri cum poate fi explicată prăpastia dintre cele scrise (liberté, égalité, fraternité) și modul cum acest precept se aplică în viața de toate zilele, mai peste tot.

Procesul de educație amintit mai sus cere răbdare și timp. Singura soluție este continuarea cu încăpățânare a acestui proces, având în minte certitudinea că fără o luptă asiduă, continuă, toate aceste fenomene legate de inegalitate au o serioasă șansă de a continua și în generațiile viitoare.

Presiunea oferită de concepții de felul lui ”politically correct” sau ”tokenism” nu poate duce la rezolvarea problemei. După umila mea părere, aceste precepte au un iz artificial și duc la măsuri nu mai puțin artificiale.

Să fii minoritar nu e simplu. O spun toți cei aflați într-o asemenea situație, așa cum o spune anecdota cu care aș dori să închei aceste rânduri, pentru a descreți frunțile celor care au ajuns cu cititul până aici:

Acțiunea se petrece într-un vagon de metro în New York. Un negru așezat pe o banchetă citește un ziar în idiș.

Cel din fața lui i se adresează:

– Scuză-mă, te rog, nu-ţi era de ajuns să fii negru?!

Gabriel Ben Meron