În anul 1998, la editura Hartung-Gorre din Konstanz a apărut o carte în limba germană, pe care am scris-o împreună cu cumnatul și prietenul meu, dr. Beno Hoișie, cu titlul: Die Letzten vilelleicht: Alte jüdische Menschen in Bukarest und Jassy 1898-1998 (Ultimii poate: Evrei vârstnici la București și la Iași 1898-1998). Editorul, profesorul Erhard Roy Wiehn, ne-a sugerat să scriem despre pacienții noștri. Amândoi eram medici pensionari și lucram la Comunitate, eu la București și el la Iași, După discuțiile purtate cu pacienții care au dorit să răspundă la întrebările noastre, eu am scris douăsprezece portrete și el şase. Am mai scris despre acest subiect în 2017 (https://baabel.ro/2017/11/povestea-unui-fost-pacient/ ) când am ales un portret al unui pacient care mi s-a părut atunci emblematic pentru evreii care au rămas în România.

Ce m-a determinat să revin acum asupra acestor portrete? Întâmplător am pus mâna pe carte și am recitit titlurile. I-am revăzut în minte pe cei despre care am scris. Niciunul dintre ei nu mai este în viață, dar toți ar merita să fie cunoscuți. Cred că niciunul nu are urmași care să-l pomenească. De aceea vreau să fac cunoscută cel puțin povestea domnului Willy Harnik, foarte mulți ani cantorul templului Coral din București, pe care multă lume l-a cunoscut și l-a admirat, dar despre care nu se mai pomenește deloc. Nu era de talia lui Iosef Schmidt, care a fost și el cantor la începutul carierei, dar avea o voce foarte plăcută.

L-am cunoscut ca pacient grav bolnav, dar vocea lui frumoasă de tenor îmi era cunoscută, am admirat-o de sărbători sau cu alte ocazii când mă duceam și eu la Templul Coral. S-a arătat parcă bucuros să-mi răspundă la întrebări. Cred că vârstnicii sunt bucuroși când au ocazia să vorbească despre viața lor. Tatăl lui era din Storojineț (azi Ucraina) și mama din Dorohoi. El s-a născut în 1914 și actul lui de naștere este din București, fiind cel mai mare din cei trei copii ai familiei. Fratele, medic, a emigrat în Israel în 1957 și sora, necăsătorită, a murit la București la vârsta de 70 de ani. Familia era religioasă, dar în copilărie Willy nu s-a bucurat de un studiu aprofundat în această privință. Din contră, a fost dat la o școală primară catolică, pentru a învăța corect româna și germana, deoarece părinții vorbeau între ei idiș. A continuat la un liceu românesc. Ca elev a cântat în corul școlii, uneori chiar ca solist. A luat lecții de vioară și a încercat să cânte și la pian, deși nu s-a gândit atunci la o profesiune în acest domeniu. Doi ani a urmat dreptul, dar când familia nu a mai putut să-l susțină financiar, a fost nevoit să-și întrerupă studiile și a început să lucreze la un avocat, putând astfel să-și ajute familia. Era tocmai perioada când în universități manifestările antisemite erau foarte frecvente.

În anul 1937 a început să cânte în corul Templului Coral, uneori a fost chiar solist. Își amintește cu plăcere de dirijorul Feigenbaum și de solistul renumit al acelor timpuri, cantorul Rubinski. Anii 1941-1944, anii de război, i-a petrecut ca toți evreii de vârsta lui, la muncă obligatorie, cu frică de deportare și frică de moarte. În acești ani a făcut cunoștință cu tineri sioniști din organizația Hașomer Hațair; a început să se gândească la o eventuală emigrare în Palestina, dar fără să ia o hotărâre. A preferat să rămână cu familia și să-i ajute pe părinți, dar și-a dat seama că nu avea o meserie adevărată. A continuat să lucreze cu o jumătate de normă la biroul de avocatură și să cânte în corul Templului Coral, deși din asta nu se putea trăi. În 1946, când s-a înființat corul IKUF (Idische Kultur und Folclor, asociație evreiască a PCR), întâi cu 20 de persoane, apoi chiar cu 70, condus de Chaim Schwarzman, mai târziu cunoscutul dirijor al TES, a intrat ca salariat în acest cor și așa și-a început cariera de muzician. A absolvit totuși o școală de muzică – conservatorul muncitoresc – și îi era clar că va urma această profesie. În 1952 corul IKUF a fost desființat și nu i-a rămas decât activitatea de la Templul Coral. Mai târziu a intrat în corul Miliției și apoi al Ministerului de Interne, unde a cântat până în 1962. Vineri seara și sâmbăta dimineața cânta la Templul Coral, îmbrăcat cu haine civile peste uniforma militară. Dar în 1962, când s-a descoperit această „ilegalitate”, a fost silit să-și dea demisia. Nu a fost propriu-zis șomer, a primit o muncă manuală, dar nu avea îndemânarea necesară și de frică să nu ajungă la închisoare nu i-a rămas decât alternativa corului de la Templul Coral. Avea 45 de ani și a încercat să se reprofileze, lucru dificil la vârsta lui. A absolvit o școală sanitară postliceală și s-a încadrat ca asistent sanitar cu jumătate de normă, activitate pe care a făcut-o fără plăcere, numai de nevoie, până în 1979, când s-a îmbolnăvit grav. Până la urmă oaza lui salvatoare a rămas tot Templul Coral. Așa cum se întâmplă uneori în viața artistică, ocazia fericită s-a ivit când i s-a propus să țină locul cantorului; mai târziu i s-a oferit chiar postul acestuia. Pentru acest post a ținut să se pregătească și din punct de vedere religios și mai târziu a ocupat funcția de prim cantor.

Cariera lui muzicală, întâi de corist și apoi de solist, se întinde din 1937 până în 1998, o perioadă foarte lungă pentru un cântăreț. Ca un artist adevărat, se pregătea pentru fiecare ocazie, în special pentru sărbătorile de toamnă, cu foarte multă emoție și seriozitate. Dar nu cânta numai la Templul Coral – fiind de fapt în serviciul Comunității evreiești, l-a însoțit pe Rabinul Rosen la Chanukiade în diferite orașe, la primirea oaspeților din străinătate, la comemorări și chiar la înmormântări și pe cât posibil a fost prezent de două ori pe zi la sinagogă, la serviciul religios, unde a cântat împreună cu corul care l-a lansat.

În privința vieții private, după moartea surorii sale mult iubite, în 1984 s-a căsătorit cu o văduvă care i-a acceptat condiția de a duce o viață tradițională, așa cum era obișnuit de copil.

Domnul Willy H. s-a stins de mult și soția lui l-a urmat repede.

Viața lui e legată de Comunitate evreilor din București și de Templul Coral. Din păcate de mulți ani nu se mai pomenește numele lui și nici nu cred că mulți știu că domnul Willy Harnik ne-a înfrumusețat cu vocea lui sărbătorile și slujbele religioase.

București, 12 iulie 2021

Mirjam Bercovici