N-am întâlnit oameni care să nu-și iubească orașul natal. Nu sunt eu o excepție. Dar după întoarcerea din deportare nu am mai călcat niciodată în Câmpulung și de atunci îl văd numai în vis. În ultimul timp, pentru problemele mele cu somnul, am recurs la un calmant care mă ajută și nu prea mai visez, așa că nu-mi mai văd orașul natal.

Recent însă a apărut o știre despre o întâmplare din Gura Humorului, orașul vecin, și ea m-a făcut să mă gândesc, trează fiind, la orașul în care m-am născut și au reapărut din nou visele și orașul meu natal. Oare este la fel cum l-am lăsat în urmă cu 80 de ani, când am fost alungată? Cum o fi arătând acum? Sigur că nu l-aș recunoaște. Chiar dacă pe atunci era capitală de județ, străzile nu erau asfaltate și nu avea canalizare și apă curentă.

O treime din populație erau evrei și asta mi se părea normal. Împreună cu sora mea și cu prietena mea Sarina Ionescu, și ea din Câmpulung, am încercat să ne amintim magazinele care erau în centrul orașului și am reușit să o facem chiar după foarte mulți ani. În afară de vestita drogherie Schmidt & Fontin, drogheria Slama, o farmacie și o filială a firmei Potsudek din Cernăuți, unde se vindea șuncă și produse din carne de porc, toate celelalte magazine din oraș erau evreiești. Acum nu mai este niciun evreu la Câmpulung. A rămas numai cimitirul evreiesc, îmi închipui în ce stare este. Și totuși, când aud sau citesc ceva despre Câmpulung și despre satele învecinate, tresar. De fapt mi-e dor de copilăria și de tinerețea mea, asta o știu.

Vreau să vă descriu cum visez orașul. Strada mare, de fapt promenada de aproximativ 500 m de la prefectură până după școala primară, magazinele și cele două biserici ortodoxe, dintre care cea nouă mi s-a părut foarte frumoasă, biserica catolică și cea evanghelică, așezate ca două repere în valea dintre munții care parcă păzesc orașul. În realitate nu sunt munți, ci dealuri: Deia de o parte și Runcul, mai înalt, de cealaltă, ambele vizitate de localnici în special duminica și în zilele de sărbătoare. La poalele Deii trece alene râul Moldova, în care mă scăldam vara. La ștrand mă duceam mai rar, pentru că trebuia să plătesc. Din același motiv, iarna mergeam numai de două ori pe săptămână la patinoar.

Străzile laterale, pornind din strada principală, erau ocupate de locuințe modeste. Case cu etaj erau puține, numai primăria, prefectura și câteva case particulare. Mai frumoase erau casele spre periferie, spre Valea Seacă, Câmpulung Est și Sadova. Grădina publică era foarte mică, dar mie mi-era dragă, fiindcă vara aici cânta o orchestră militară. Cinematograful era într-o sală la primărie și o dată pe săptămână, de obicei sâmbăta, ne duceam la matineu (dacă eram cuminți, sora mea și cu mine).

Și locuința noastră era modestă, dar mi se părea suficientă pentru nevoile noastre. Era de fapt o singură cameră, despărțită de dormitorul părinților printr-un perete de lemn incomplet. Toată ziua stăteam în bucătăria spațioasă, unde era întotdeauna cald și plăcut. La vreo 300 de metri locuiau bunicii și la întoarcerea de la școală și după amiaza ne duceam zilnic la ei. Era cea mai plăcută parte din zi.

E de mirare de ce nu pot vedea orașul meu natal decât în vis? Că nu am putut coborî din mașină, chiar fiind la Câmpulung, și că nu pot vedea decât în fotografii cum arată azi orașul?

Dar țin bine minte cum m-am despărțit de Câmpulung. Țin minte acea zi blestemată de 12 octombrie 1941, când ne-au alungat din oraș, nu numai acei care au scris decretele care s-au afișat la răspântii și au fost citite de jandarmi. Era duminică și oamenii ieșiți din biserică, vecinii noștri care ne cunoșteau și cei care nu ne cunoșteau, toți ne-au huiduit în modul cel mai josnic, iar noi ne-am dus la gara de triaj din Câmpulung Est, unde ne aștepta trenul cu vagoanele de vite, necurățate, tren care avea să ne ducă în Transnistria, unde mulți dintre noi și-au găsit sfârșitul. Cei care s-au întors au emigrat în Israel. Acei 80 de ani care au trecut de la deportare au devenit istorie, dar nu pentru cei care au murit.

Acum, la gara din Câmpulung Est mi s-a spus că există o plăcuță pe care scrie că de aici au plecat evreii spre Transnistria. În circuitul turistic actual sunt incluse cele două sinagogi pe care le cunosc, dar nu și cimitirul.

Sunt sigură că copiii de azi din Câmpulung nu au cunoscut niciodată un evreu. Poate că nici nu știu că au existat evrei la Câmpulung.  

E de mirare că nu pot să văd decât în vis orașul în care m-am născut?

Mirjam Bercovici

București, 12-XII-2021