1977. Polonia.

În 1977, la sfârșitul iernii, sunt invitat în biroul șefului serviciului Proiectări.

– Ascultă, Toivi, pleci în Polonia pentru asistență tehnică la încheierea contractelor pe anul 1977. Dar este o problema mai importantă: polonezii reclamă că au primit acumulatoare hidraulice cu defecte de turnare. Este proiectul tău. Pleci urgent și rezolvi problema echipamentelor reclamate.

Componenta principală a “comenzilor hidraulice” fabricate în uzina noastră era o sferă turnată din oțel, cu diametrul de peste un metru. Interiorul ei era umplut cu azot comprimat întâi la 70 atm și apoi la 140 atm prin pomparea uleiului hidraulic. Destinderea pernei de azot evacua rapid uleiul sub presiune, acționând prevenitoarele de erupție. Mii de asemenea echipamente s-au livrat pe întregul mapamond, fără ca cineva să reclame vreo neregulă tehnică.

În ultimele zile ale lunii februarie am plecat cu avionul la Varșovia.

*

Dimineața am plecat din Poznan spre nord, spre Piła(pronunţat Piua). Peisajul verde închis al Prusiei istorice alterna păduri de brad şi mesteacăn, lacuri şi ceţuri.

La intrarea trupelor sovietice în 1945, Piła a fost distrusă în proporţie de 90%. Populaţia majoritar germană din regiune a fost expulzată şi înlocuită cu un milion de polonezi din oraşul şi regiunea Lvov, teritoriu care avea să facă parte din Ucraina Sovietică.

Am ajuns la baza de întreținere a industriei de foraj petrolifer din localitate.

Tehnicianul șef îmi prezintă un acumulator hidraulic, susținând că ar avea defecte de turnare. Îl examinez cu atenție și nu constat nimic deosebit.

– Nu văd niciun defect! – afirm eu.

– Ai răbdare, mă atenționează partenerul.

Scoate o lampă specială și luminează sfera cu raze ultraviolete. Examinat cu lupa, acumulatorul prezenta într-adevăr mici fisuri superficiale.

Încerc să-i explic că grosimea calculată a peretelui este de 18 mm, dar grosimea reală, impusă de tehnologia de turnare, este de 30 mm. Fisurile nu ajung în niciun caz la grosimea calculată.

Precizez că în condiţiile tehnice anexate la contract scrie: “Să nu aibă defecte de turnare vizibile cu ochiul liber”, or ei au folosit o lampă cu ultraviolete pentru a le detecta.

Partenerul este neîncrezător. Vrând-nevrând sunt de acord cu polizarea exteriorului sferei, pentru a se constata dacă fisurile sunt realmente superficiale. Într-adevăr, după o polizare superficială cu o adâncime de maximum 1 mm, pe alocuri cu adâncituri de 3 mm, lampa cu ultraviolete nu a mai arătat nimic deosebit. Fisurile au dispărut!

– Rămâne să doar să chituiți micile adâncituri și să revopsiți sfera, propun eu. S-a dovedit că fisurile sunt superficiale și nu ating grosimea de calcul. Celelalte acumulatoare le lăsați așa cum sunt!

Partenerul ezită.

– Noi nu suntem calificați să luăm o decizie. Aș vrea ca problema să fie examinată de inginerii specialiști de la institutul de profil din Varșovia…

Convorbirile purtate cu partenerul din unitatea unde erau testate utilajele au depăşit adesea domeniul strict tehnic, alunecând în zona labilă a politicii.

În copilărie, interlocutorul meu fusese obiectul unui transfer nedorit dintr-o vilă luxoasă din Lvov, într-un mic apartament de bloc la Piła, dar omul avea ce avea cu evreii care ar fi condus până nu de mult Polonia, dar şi cu Israelul, unde ar fi emigrat toți evreii, inclusiv specialiștii şi marii generali ai armatei poloneze, evrei şi ei.

Încerc să-i sugerez fără efect că Maria Sklodovska-Curie şi Chopin au preferat malul Senei în locul celui al Vistulei, fără ca personalităţile respective să fie blamate.

În final, amintesc că Pactul Molotov-Ribbentrop a cedat sovieticilor orașul Lvov și că frontierele actuale ale Poloniei au fost stabilite de marile puteri la Yalta și Postdam. Iar ca recompensă, frontiera de vest a Poloniei s-a mutat până la Oder-Neisse, incluzând o bucată bună din Germania… Omul, mai puțin familiarizat cu istoria, continuă să dea vina pe evrei…

*

Un punct de destindere se arată la orizont: două zile la Varşovia, un week-end care separa cele două săptămâni planificate în Polonia.

Dimineaţa, după micul dejun, merg spre agenţia economică de la ambasada României unde, la ora 9, aveam să mă întâlnesc cu tânărul diplomat M., care mă invitase la un tur prin oraş. De la început forfota din holul central mi s-a părut anormală. O coadă imensă la telefon, figuri descompuse, femei lăcrimând. M. se desprinde dintr-un grup şi îmi explică crispat: aseară a fost un cutremur catastrofal la Bucureşti… Pare un coşmar! Gândurile mele focalizează cu intensitate clădirea din faţa gării de sud din Ploieşti, unde locuiam atunci. Ce s-a întâmplat cu soţia şi copiii? Ştirile erau contradictorii.

Mă plasez la rândul unui telefon, unde, după o regulă stabilită ad-hoc, am dreptul, ca fiecare dintre delegaţi, să sun la trei numere din România, numere care nu răspund, după care revin la rând.

Trybuna Ludu, oficiosul guvernului, publică pe prima pagină o ştire senzaţională (care de altfel s-a dovedit falsă): centrul oraşului Ploieşti e la pământ… Nu recunosc imaginile ca fiind din oraşul meu de baştină şi în mod implicit pun la îndoială şi textul.

Direcţiunea hotelului se comportă într-un mod ieşit din comun. Primesc un serviciu de excepție… În următoarele 24 de ore cineva din personal va suna periodic numerele mele, până se va primi un răspuns, iar telefonul din camera mea va fi conectat în mod permanent la linia internaţională…

La palatul telefoanelor din Varşovia funcţionarii mă informează rece că linia este întreruptă, că România nu răspunde, iar când răspunde sunt priorităţi majore şi în consecinţă cererile private nu au loc. În noaptea aceea rece de martie am parcurs de mai multe ori triunghiul hotel-telefoane-ambasadă. Următoarele 14 ore le-am petrecut fumând în neştire în camera de hotel, în faţa unei ceşti de cafea. Duminică dimineaţa la ora 9 sună telefonul. Ridic emoţionat receptorul. Este fata de la recepţie. “Unul din numerele dumneavoastră de telefon răspunde. Aveţi legătura cu Bucureştiul!”

*

Luni dimineață, ceva mai liniștit, mă prezint la impozanta clădire din Varșovia unde era programată întâlnirea cu specialiștii. La intrare, remarc o placă cu inscripția: “Inspecția de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și Instalațiilor de Ridicat”. Era echivalentul instituției I.S.C.I.R. din România. Știam că nu aveau competența de a fi implicați în problemă. Am decis totuși să am o explicație cu ei. Oamenii citesc raportul bazei din Piła și mă întreabă ce am de spus.

– În condiţiile tehnice din anexa contractului se precizează clar: “Să nu aibă defecte de turnare vizibile cu ochiul liber“. Iar voi, fără a respecta condițiile tehnice din contract, ați folosit lampa cu ultraviolete!

– Da, dar lampa cu ultraviolete a dovedit că există fisuri, răspund specialiștii…

– Fisuri superficiale. Breviarul de calcul anexat arată că grosimea necesară este de 18 mm cu un coeficent de siguranță 4! Ori grosimea reală din turnare este 30 mm!

– Desigur știți și dvs, răspund partenerii, că la fiecare ciclu de presiune fisura înaintează, afectând după un timp grosimea calculată…

– De acord. (Scot din mapă publicațiile științifice despre teoria ruperii.) În cazul de față, pentru ca o asemenea fisură să înainteze până la grosimea calculată sunt necesare 100 milioane de cicluri. Ori în cazul de față, se fac trei probe pe zi timp 15 ani, cât este viața garantată a produsului, totalizând mai puțin de 17 mii de cicluri! Partenerii ezită, înțelegând că am dreptate.

– Suntem de acord, dacă şi I.S.C.I.R. Ploieşti aprobă situația existentă. Precizăm că I.S.C.I.R. Ploiești ne-a respins recent un număr de vase sub presiune exportate în România

Înțeleg că în realitate, reclamația este o revanșă poloneză! Întors acasă, reclamația s-a rezolvat automat prin faptul că sferele, fiind componente ale unui aparat de acționare hidraulică, nu erau de competența I.S.C.I.R.!

1978. Iugoslavia.

Șeful mă informează că Iugoslavia reclamă că un prevenitor de erupție supus unor probe de presiune a prezentat scurgeri.

– Ești proiectantul echipamentului. Pleci imediat acolo, vezi despre ce este vorba și rezolvă problema, îmi spune șeful. Ai grijă ce faci. Este un beneficiar nou, extrem de important, care plătește în valută forte! Vei fi însoțit de un delegat al Serviciului de Control Tehnic (CTC) și de șeful Serviciului Metalurgic.

Plecăm cu trenul la Belgrad și de acolo la Novisad, capitala provinciei Voivodina, unde se află conducerea întreprinderii petrolifere.

După discuțiile introductive de rigoare, plecăm la Zrenianin, unde, într-un atelier de întreținere, se află echipamentul cu pricina. Acolo, primind explicațiile solicitate, m-am lămurit imediat: personalul atelierului făcuse o eroare gravă. În conductele acționării hidraulice, practicate într-un capac și destinate să funcționeze la cel mult 140 atm, au introdus 700 atm!  Consemnăm împreună un proces verbal privind cele întâmplate și ne întoarcem la Novisad.

Problema nu era deloc simplă. Aveam instrucțiuni ca în niciun caz să nu acuzăm partenerul de lipsă de calificare.

În mod clar capacul trebuia schimbat. O asemenea schimbare, fără imputarea costului către partener, ar fi însemnat să recunoaștem o greșeală de execuție sau de proiectare. Nu puteam să accept așa ceva. Nici imputarea partenerului nu era recomandabilă, din motive politice.

După discuții îndelungate, șeful CTC a găsit o rezolvare elegantă. Capacul va fi trimis la uzina constructoare pentru “revizie”, fără a se preciza împrejurările probei, necesitatea unei reparaţii sau înlocuiri. (Între noi ne-am înțeles că, sosind acasă, prin grija Serviciului Metalurgic și CTC, uzina urma să trimită discret un capac nou, fără explicații suplimentare sau extra cost!)

La Novisad a avut loc şedinţa finală în care s-a redactat şi semnat protocolul vizitei noastre în Voivodina. Componenţa participanţilor reflecta complexitatea etnică şi politică a regiunii. Directorul era croat, inginerul-şef maghiar, inginerul mecanic român, iar tipul cu importurile german, ca şi secretara translatoare. Și delegaţia noastră era formată din trei etnii. Discuţiile se purtau în limba sârbă, fiind traduse de nemţoaica poliglotă, care dactilografia protocolul în engleză şi, de siguranţă, tânărul inginer mecanic îl scria în limba română. Spre sfârşit, când problemele au fost rezolvate și hârtiile parafate, atmosfera s-a destins cu o sticlă de șliboviță.

– De fapt cine este sârb aici?

Aristocraţia întreprinderii, aflată în jurul mesei, a izbucnit în râs:

– Cum cine? Şoferul! Şoferul care v-a adus de la hotel este sârb get-beget!

La hotel, glumeam între noi pe seama șefului CTC, care în toată perioada a scos un singur cuvânt: “revizie”, expresie diplomatică, prin care și-a plătit costul deplasării!

1979. O întâmplare cu Republica Federală Germană.

Republica Federală Germană a comandat un prevenitor pentru presiunea de 700 atm, spre satisfacția întregului eșalon superior al întreprinderii. Am pătruns în sfârșit pe piața din vest! S-a decis livrarea unui prevenitor din stoc, destinat inițial unui beneficiar din est. În câteva zile, un camion cu plăcuța de înregistrare germană s-a prezentat la uzină şi a încărcat produsul.

În săptămâna următoare, stupefacție! Partenerul german ne informează că prevenitorul a crăpat în timpul probelor, când a fost supus la o presiune de peste 1000 atm. Se răspunde imediat printr-o scrisoare atent elaborată, relatând că, potrivit instrucțiunilor de exploatare anexate contractului, beneficiarul poate proba produsul la o presiune de maximum 700 atm. Probe la presiuni mai mari se execută numai în uzina constructoare. Partenerul nu solicită înlocuirea sau repararea produsului. În mod logic, nu solicită nicio compensație financiară.

Episodul începuse da fie dat uitării când, deodată, întreprinderea noastră de comerț exterior, ne transmite o informație uluitoare, primită de la sovietici: Congresul Statelor Unite a interzis producătorilor americani livrarea unor echipamente pentru gura sondei de 700 atm către sovietici și aliații acestora. Motivul era că aceste echipamente ar permite sovieticilor săparea unor sonde la mare adâncime, în zăcăminte considerate strategice.

Producătorii americani au cumpărat prevenitorul nostru printr-o întreprindere germană și l-au probat în fața unor specialiști delegați de Congresul Statelor Unite. Scopul probei a fost să le demonstreze că în țările “socialiste” se fabrică echipamente pentru gura sondei de 700 atm și că prohibiția nu este justificată.

În urma probei, Congresul a anulat prohibiția exportului echipamentelor pentru 700 atm către sovietici. Producătorii americani, satisfăcuți, au inundat imediat piața rusească cu oferte de livrare a unor asemenea echipamente.

Efectul a fost invers celui scontat. Sovieticii au considerat că probele efectuate de americani și ridicarea prohibiției au demonstrat calitatea produselor fabricate în România. În consecință, sovieticii și-au îndreptat comenzile către uzina din Ploiești, preferând să plătească cu ruble în locul dolarilor!

Theodor Toivi