Concursul „Șederea pe Găleți Răsturnate” din acest an s-a încheiat cu strigăte de nemulțumire generală. Juriul internațional nu s-a putut pune de acord asupra câștigătorului locului trei, darămite asupra râvnitelor medalii de aur și argint. Nici măcar după negocieri îndelungate nu s-a putut ajunge la o evaluare finală a participanților, iar concurenților dezamăgiți li s-a înmânat numai o diplomă de participare, fără un clasament general. Pentru a patra oară consecutiv, unii concurenți au luat acasă și o infecție venerică, pe care au primit-o de la un judecător rămas anonim. Au fost chiar zvonuri despre luare de mită și folosirea de substanțe interzise de Comisia de Doping Moderat și Acceptabil pentru obținerea rezultatelor mai bune la exerciții deosebit de dificile, cum ar fi șederea cu o singură fesă pe marginea găleții. O situație intolerabilă.

Pentru a înțelege mai bine circumstanțele din cadrul competiției, să trecem în revistă pe scurt evenimentele care au marcat istoria acestui sport popular, pe care mulți chiar îl consideră o veritabilă formă de exprimare artistică.

Rădăcinile șederii competitive pe găleți răsturnate datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea. A treia revoluție tehnologică și procesul intensiv de industrializare au declanșat un fenomen social nemaiîntâlnit până atunci: migrarea populației paupere spre mediul urban, aflat în plin avânt industrial. Numai minoritatea mai norocoasă dintre noii veniți și-a găsit muncă necalificată în fabrici, pe șantierele de construcții navale, în serviciile publice, ca servitori, chelneri, sau ucenici la călcat uniforme. În paralel, depopularea satelor a creat o situație economică gravă care amenința să cuprindă întreg continentul. Penuria de produse agricole autohtone și de rezerve alimentare au afectat balanța economică, statul devenind dependent de importul de porumb și hamsii, al căror preț la bursă a devenit exorbitant. Lipsa de hrană suficientă și cu gust acceptabil a creat un cerc vicios și exodul rural a devenit un fenomen de masă, continuând neîntrerupt până la apariția periilor din plastic și a conservelor de vrăbii murate. Industria mobilei, aflată încă în faza inițială a producției saboților de lemn, nu era capabilă să facă față cererii de scaune potrivite pentru mărimea șezutului și buzunarul fiecăruia. Gaterele funcționau la limita maximă; în situația disponibilității reduse de cherestea, majoritatea scândurilor erau deja importate cu riscul unor afaceri ilicite.

Refugiații au adus cu ei la oraș ciubere grosolane, găurite, sau în cel mai bun caz găleți de tablă ruginite, scoase din fântânile lor nefolosite. Astfel, când își luau gustările frugale sau discutau criza materialelor de construcție, noii-veniți în oraș erau nevoiți să se așeze pe aceste vase puse cu gura în jos.

Pentru acești nenorociți, gălețile de astăzi erau pură utopie, căci pe atunci tehnologia era încă în faza de pionierat. Firește, noi cunoaștem smart-găleți contemporane cu ID-personal, controlate prin diverse app-uri pe telefonul mobil, cu ajutorul cărora putem oricând citi nivelul de umplere și temperatura conținutului. Dar la acea vreme, din cauza lipsei de etanșeitate, ustensilele casnice folosite în oraș nu mai erau cu adevărat potrivite pentru transportul apei. Dar punându-le cu deschiderea în jos, noii sosiți puteau măcar să stea pe ele destul de confortabil. Unii, plini de imaginație și cu oarecare dare de mână, au îmbunătățit confortul atașând o bucată de pâine în formă de pernă, însă proprietarii norocoși de cuptoare funcționale erau puțini. Cei mai mulți dintre noii orășeni trebuiau să stea literalmente pe fundul gol al găleții, care, deși dur și rece, a fost acceptat de ei cu stoicism.

Obiceiul tot mai răspândit a schimbat aspectul străzii. La periferie au luat ființă noi cartiere rău famate, cu locuințe sărăcăcioase, unde bărbații subnutriți, cu obrajii supți, se adunau în grupuri răzlețe și ședeau pe diverse vase răsturnate. Acești nenorociți îndurau în tăcere tiradele soțiilor lor, cum că ar fi mai bine să-și caute de lucru decât să stea degeaba pe accesoriile casnice esențiale. Unele gospodine mai arțăgoase susțineau sus și tare că au nevoie de vasele găurite pentru transportul unor lichide – ceea ce nu este deloc plauzibil. E clar că făceau aceste afirmații doar pentru a scăpa de privirea deprimantă a soțului letargic. În orice caz, acest mod de petrecere a timpului – șederea pe un obiect casnic destinat unui scop cu totul diferit – s-a impus ca un fenomen tipic în mediul urban și a adus zonei un anumit pitoresc local. Unii bărbați, cu antreprenoriatul în sânge, au organizat în week-end-uri excursii familiale în pajiștile și pădurile din apropierea orașelor. Noile zone de agrement suburban au fost invadate de hoarde de drumeți cu rucsacuri de care atârnau găleți, pentru a se bucura de viața în natură. Călătorii mai îndrăzneți cărau coșuri de rufe, de pe care primeau o perspectivă mai bună pentru observarea florei și a faunei.

La începutul celui de-al doilea deceniu al secolului trecut, mișcarea în masă a șederii pe găleți răsturnate s-a liniștit treptat, ca urmare a avântului economic. Noii orășeni asimilați, deși aveau salarii modeste, începeau să-și permită scaune adevărate. De regulă, acestea erau construcții grosolane, făcute din resturi de lemn cu cioturi, fără spătar și uneori cu picioare de lungimi diferite. Martori oculari invidioși au speculat că în unele cazuri erau duse în case canapele din catifea. Inițiații vorbeau despre un caz excepțional, în care un șezlong a fost adus acasă cu surle și tobe. Potrivit analiștilor de la The Clean-Shaven Downright, acesta a fost momentul istoric în care vremea vechilor găleți, folosite temporar pentru șezut, a apus definitiv. Generațiile următoare nu au mai înțeles sensul utilizării găleților ca scaune, considerându-le pur și simplu obiecte decorative. Dar obiceiurile vechi nu dispar atât de ușor. Mai ales în rândul seniorilor, șederea pe găleți răsturnate s-a dovedit o tradiție adânc înrădăcinată. Chiar și atunci când existau bănci adevărate și canapele tapisate, adepții șederii pe găleți nu puteau rezista ispitei, mai ales datorită mânerelor perfecționate cu care mobilierul comod și practic putea fi transportat cu ușurință la diverse întâlniri sau petreceri în aer liber.

Unii adepți ai artei, mai timizi sau stângaci, stăteau fără pic de alură pe gălețile întoarse, în timp ce alții apreciau o postură estetică, atent pusă în scenă, cu pliuri ordonate, care să le scoată în evidență personalitatea. Aceștia din urmă erau iubitorii de artă și de conversație sublimă, care considerau că ținuta e prima impresie în societate. Atunci a apărut și cunoscuta zicală: „Găleata face pe om”.

În cadrul nenumăratelor ședințe de acest gen au izbucnit discuții aprinse și atacuri verbale subversive privind direcția în care ar trebui să fie aliniat mânerul. Au apărut două păreri opuse: mânerul să fie îndreptat spre interior sau spre exterior. Motivul inițial al întâlnirii a fost uitat și înlocuit cu dezbateri lungi despre folosirea corectă a piesei de mobilier improvizate. Modul de ședere pe găleată a ocupat un loc central în escaladarea conflictului verbal. Ba că trebuia să-ți încrucișezi picioarele, ba să le așezi paralel sau crăcănat, și așa mai departe… În cele din urmă s-au format comisii ad-hoc care au stabilit ce era permis și ce nu. Ele au fost susținute cu vehemență la scenă deschisă. Cu această ocazie a apărut și o anumită neglijență lingvistică, deoarece în sintagma „șederea pe găleata răsturnată”, adjectivul poate fi interpretat ca adverb. Astfel contemporanii amatori de subtilități gramaticale și-ar putea imagina ca persoana în cauză să se așeze cu capul în găleată, în loc să stea pe ea conform obiceiului. Desigur, acest lucru este complet absurd. Pe de o parte este o poziție incomodă, iar pe de altă parte, cu greu se poate comunica cu capul într-un recipient. Din fericire, termenul a fost înțeles și acceptat de majoritatea celor afectați. Acest lucru nu însemna totuși că nu s-ar fi încercat și șederea cu capul în găleată. În disperare de cauză, chiar după sosirea în mahalalele urbane, această variantă converso in situla a fost practicată ocazional, dar datorită dezavantajelor menționate mai sus, a fost curând abandonată. Doar un grup mic de fanatici continuă să susțină șederea cu capul în găleată și nu este de mirare că printre ei se aflau mai ales cei care de obicei aveau scaun la cap. Și pe vremea aceea, această zicală suprarealistă, prin care se atașează un scaun pe creștet, sugera că persoana avea o minte deosebită, iar preocuparea ei principală era să se protejeze prin intermediul lemnului sau metalului de evenimente neplăcute.

În zilele noastre, șederea pe găleata răsturnată în cadrul unor competiții sportive trăiește un revival, devenind totodată o activitate de agrement cu pretenții artistice. Cu toate acestea, există încă un dezacord în rândul cluburilor relevante cu privire la regulile definitive și la criteriile de evaluare. În primele zile ale numeroaselor ședințe de standardizare, participanții au dezbătut fenomenul periculos al regionalizării acestui sport datorită tradițiilor naționale care stau în calea unificării procedurilor de calificare la concursuri. La nivel global, organizațiile relevante concurează constructiv pentru stabilirea regulilor, precum și a drepturilor de a difuza competiții în mass-media, desigur și pentru a obține un profit prin bannere publicitare plasate inteligent pe exteriorul găleților. În primul rând sunt de menționat „European Movement of Reverse Bucket Sitting”, o asociație aflată în concurență constantă cu a doua echipă care face eforturi pentru obținerea supremației în afacerile sportive, anume „American Association for Inverse Bucket Sitting”, care include și unele state de pe malul Oceanului Pacific. Mai ales în Scandinavia orientală activează fără nicio inhibiție „Nordic Society of Upside Down Vessel Sitters”, care acordă o mare importanță definirii diverselor strategii de poziționare a mânerului. În cadrul acestei mișcări în Bavaria a apărut recent un grup anarhist, autointitulat (cu articol incorect) „Das umgekehrte Welteimer” care s-a îndreptat complet împotriva curentului general. Însă acum, acești luptători rebeli trebuie să facă fața sancțiunilor dure impuse de organizațiile tradiționale. La nivel local mai există și clubul cu profil esoteric „Love, Faith, Everything în the Bucket”, condus în mod absolutist de un șaman siberian care insistă în special asupra introducerii bețișoarelor de tămâie sub găleți.

Desigur, așa cum era de așteptat, problemele nerezolvate au dus la neînțelegeri neplăcute. O întreagă echipă operațională de pompieri voluntari austro-ungari a trebuit să se confrunte chiar cu consecințe legale, atunci când li s-a arătat, prin intermediul imaginilor video obținute clandestin, că au folosit găleți vopsite în roșu pentru a transporta apă de stingere și nu au făcut nicio încercare de a le întoarce cu susul în jos și de a ședea pe ele. În schimb, acuzații au fost surprinși în flagrant delict, aliniați în șir și transportând din mână în mână găleți pline cu apă, numai pentru a le goli pe un presupus incendiu și a le trimite înapoi. Împotriva făptașilor s-a deschis un dosar penal a cărui soartă finală este incertă.

Între timp, ținem pumnii Comisiei de Coordonare Supranațională a Chestiunilor Găletărești încă Nerezolvate pentru a se ajunge la un acord final privind standardizarea șederii pe găleata răsturnată. Întâlnirea de la Malmö dă speranța că haosul regulilor se va încheia, toate organizațiile implicate se vor așeza în sfârșit la masa tratativelor și se vor face primele progrese în organizarea competițiilor viitoare. Publicului care așteaptă cu nerăbdare concursurile din anul viitor i se cuvine acest lucru. Chiar acum, prin ușa întredeschisă a sălii de conferințe se zăresc bannerele Asociației Producătorilor Suedezi de Obiecte Metalice, uniform aranjate pe gălețile participanților. Membrii comitetului ridică locurile sponsorizate pentru a se așeza pe ele, după ce le-au întors cu gura în jos. În sensul unui acord iminent, este mai mult decât semnificativ faptul că toate mânerele se îndreaptă la unison spre interior. Sesiunea va începe în orice moment.

Peter Biro

(Traducere din limba germană de Simona Fuchs)