Precum am mai povestit, am terminat anul întâi de medicină la Timișoara și apoi am plecat în Israel.  (Unii se miră că nu am ales un timp mai „potrivit”, dar noi, cei care cunoaștem situația din România anilor 1970, știm că nu plecai atunci când voiai, ci atunci când primeai aprobarea.)  Ajunsă în Israel, am hotărât să trec la farmacie și cred că a fost una dintre cele mai înțelepte hotărâri din viața mea.  Bunicul meu matern, care era el însuși medic, m-a susținut, zicând: „Ai dreptate.  Vei avea o viață mult mai ușoară.  Și apoi, gândește-te că pacienții vorbesc, dar sticluțele tac.”  Era unul din panseurile clasice ale bunicului meu…

Am absolvit în 1977, am intrat să-mi fac stagiul la spitalul Hadassah Ein Kerem și am ieșit de acolo… pensionară.  Am rămas pentru că era aproape, atmosfera era plăcută și mai ales era o muncă foarte variată, puteam oricând să trec la alt domeniu și să învăț ceva nou.  Ambiții de a ajunge într-un post de conducere nu am avut niciodată, cel mai bine mă simțeam făcând „mâna a doua” (ca și acum, de altfel, în redacția revistei Baabel).  Am lucrat în producție, în distribuție, am lucrat în mai multe secții ale spitalului – supravegheam stocul de medicamente din secție și făceam comenzile.  De fapt această funcție am îndeplinit-o și după pensionare, benevol, la Terapia Intensivă, până când corona m-a trimis acasă definitiv.  Aș vrea să relatez câteva întâmplări mai deosebite din cursul carierei mele.

Povestea fetiţei Sinaia o găsiţi aici: https://baabel.ro/2019/06/sinaia-e-un-nume-de-fata/

Era în 1977.  Începusem stagiul și în aceeași încăpere lucram vreo cinci persoane, printre care și unul originar din România.  Bineînțeles că ne-am împrietenit foarte repede.  La un moment dat el mă întreabă:

– Nu cumva ești Arad?

– Ba da!

– Și părinții tăi sunt medici pediatri?

– Sigur că da!

– Și bunicul tău era Wolf Shaffer?

– Da, dar de unde mă cunoști atât de bine?  Tu cine ești??

Era Boris și într-adevăr ne cunoșteam din Arad.  Când el a terminat liceul și a plecat la Timișoara la studii, părinții lui i-au închiriat bunicului meu camera în care locuise el!  Numai că eu pe atunci eram în clasa întâi, pe părinții lui îi cunoșteam bine, dar el venea acasă rar.  În plus, în Israel își schimbase numele.  Și eu eram deja căsătorită și numele meu de familie nu mai era Shaffer.  Și iată că el m-a recunoscut!  Mai târziu el a devenit directorul farmaciei și chiar dacă nu pot spune că „m-a protejat”, a fost totuși foarte plăcut să lucrez cu un director pe care îl cunoșteam din copilărie.

Spitalul Hadassah a fost construit întâi pe Muntele Scopus la sfârșitul anilor 1930, de către Erich Mendelsohn, despre care am mai scris.  https://baabel.ro/2022/06/trei-arhitecti-din-ierusalimul-interbelic-1-erich-mendelsohn/  A fost primul spital modern din întreaga țară.  În timpul Războiului de Independență spitalul a fost asediat.  Despre această filă de istorie am aflat din amintirile șoferului Benjamin Adin, pe care am avut plăcerea să-l cunosc personal.  Și despre asta am scris.  https://baabel.ro/2020/08/aventuri-la-volan/  Dar după război, Muntele Scopus a fost ocupat de Iordania.  Spitalul a rămas ca o enclavă în teritoriul Iordanian.  Drumuri de acces nu existau, spitalul a fost abandonat și la începutul anilor 1960 organizația Haddassah a construit la Ierusalim un al doilea spital, Hadassah Ein Kerem.  După Războiul de Șase Zile, când Muntele Scopus a redevenit teritoriu israelian, spitalul a fost renovat și redeschis.

Era deja la începutul anilor 1980, deci vreo 15 ani după recucerirea Muntelui Scopus, când într-o zi directorul m-a chemat în biroul lui.  (Nu era Boris, arădeanul, ci directorul dinainte, un englez.)  Cineva a scormonit prin subsolul spitalului de pe Muntele Scopus și a găsit… un întreg muzeu.  Era toată aparatura și recipientele folosite în farmacie în anii 1940, pe care cineva le ascunsese atât de bine, încât nu au fost găsite decât după 40 de ani!  Directorul a trimis câțiva muncitori să ambaleze întreaga colecție în lăzi și să o aducă, iar mie mi-a cerut să o despachetez, să văd ce conține, să curăț, să clasific – în speranța că vom putea deschide un muzeu. 

A fost senzațional!  De unde așa o bogăție de exponate?  De la colegi mai în vârstă am aflat că pe Muntele Scopus lucraseră câțiva farmaciști veniți încă înaintea celui de al Doilea Război Mondial din Europa și își aduseseră cu ei întreaga colecție de ustensile și de recipiente.  Unele aveau etichete cu nume de-a dreptul ciudate, îmi amintesc de exemplu Fiakerpulver (Praf de birjă??)  Asta ce-o mai fi?  Cărțile pe care le aveam la dispoziție erau în engleză și medicamente germane vechi nu figurau.  Nici internetul încă nu exista.  Abia acum am aflat ce era: un laxativ folosit de birjarii vienezi, care stăteau toată ziua pe capră și sufereau de constipație…  https://www.geschichtewiki.wien.gv.at/Fiakerpulver

Din păcate directorul nu a reușit să obțină un local pentru a deschide un muzeu și cu timpul o parte din obiecte s-au pierdut.  Cele mai frumoase sunt expuse pe câteva rafturi în bibliotecă și în biroul noii directoare.  Zilele trecute am dat pe acolo și am făcut câteva fotografii.

Din toate domeniile în care am lucrat, cel mai mult mi-a plăcut alimentația intravenoasă.  Este o opțiune relativ nouă, dezvoltată în anii 1970, care dă o soluție pentru acei pacienți care au digestia total scoasă din funcțiune timp de săptămâni, luni, sau chiar toată viața.  Spitalul nostru a fost primul din țară care a introdus acest tratament, la sfârșitul anilor 1970.  Eu am început să lucrez în acest domeniu cu vreo zece ani mai târziu.

Povestea începe cu „A fost odată…”  O clasă de liceu a făcut o excursie în deșertul Neghev.  Dintr-o dată unul dintre elevi, I.K. (dar toată lumea îi zicea Țahi), a primit dureri abdominale intense.  Încă nu erau telefoane celulare și pe coclauri, pe unde umblau ei, nu puteau primi ajutor.  A durat multe ore până au reușit să-l transporte la spitalul cel mai apropiat, la Beer Șeva.  Diagnosticul a fost infarct mezenteric – un vas de sânge care alimentează intestinul s-a astupat sau a plesnit, intestinul nu a primit oxigen și țesutul practic „a murit”. Băiatul a fost operat de urgență și viața i-a fost salvată, dar a rămas fără intestin, ceea ce însemna că mai devreme sau mai târziu ar fi murit de foame!

Medicii din Beer Șeva știau de încercările recente de alimentație intravenoasă din Statele Unite și Țahi a plecat în America împreună cu mama lui.  Au petrecut acolo un an întreg.  Între timp un chirurg de la Hadassah a plecat la specializare în acest domeniu în SUA și o farmacistă americană a venit la noi, a improvizat un laborator și a învățat-o pe colegele mele Felicia și Liliane cum să prepare alimentația intravenoasă. 

Când toate pregătirile au fost terminate, Țahi s-a întors acasă.  Părinții veneau de două ori pe săptămână să-i aducă porțiile zilnice de „mâncare”, iar el primea infuzia în timpul nopții și ziua trăia practic normal.  În felul acesta a terminat liceul, a studiat, a lucrat (într-un birou), s-a căsătorit și a avut copii.

S-ar putea spune că a fost o poveste de succes, dar nu a fost simplu.  De fiecare dată când avea vreo complicație, se interna la chirurgie.  Așa l-am cunoscut și eu, atât pe el, cât și pe mama și pe soția lui.  Și din păcate nu au lipsit complicațiile.  În ultimii ani l-am văzut de câteva ori și la terapia intensivă.  De fapt a suferit foarte mult.  Dacă a meritat?  Eu cred că da, mai ales când, în ultimele sale luni de viață, a fost de față la nunta fiicei sale.

Progresul realizat în câteva decenii în alimentația intravenoasă este enorm.  La început fiecare „porție” era preparată manual, pornind de la vreo zece componente diferite și nu putea fi păstrată decât 3-4 zile în frigider.  Era o muncă sisifică și trebuia făcută cu cea mai mare precizie și în condiții sterile.  Când am început eu, exista deja un început de standardizare, primeam din industrie unele produse „semipreparate”, dar și acelea se puteau păstra numai o lună în frigider; formulele pentru copii erau mai departe preparate manual.  În zilele noastre standardizarea s-a lărgit, produsele semipreparate pot fi păstrate multe luni la temperatura camerei, deci aprovizionarea nu mai este o problemă.  Manual se mai prepară numai formulele pentru bebeluși, care sunt adaptate zilnic nevoilor pacientului.  Ca urmare, alimentația intravenoasă nu mai este o excepție în Israel, zeci de pacienți o primesc la domiciliu și sute de pacienți o primesc în spitale.[1]

Așa se prepară alimentația intravenoasă (doar că noi lucram șezând) Aș putea să mai povestesc multe, dar undeva trebuie să mă opresc.  În 2014 m-am pensionat și cel mai important lucru este că am descoperit că există viață și după pensie, ba chiar o viață foarte bună.  M-am reprofilat, devenind traducătoare, editoare și mai ales baabeliană.  And the rest is history.

Hava Oren

---

[1] De ce alimentația intravenoasă este atât de complicată.

1. Compoziție.  Un om normal bea când îi e sete, mănâncă atunci când îi e foame, mănâncă ce are poftă și în mod natural primește tot ce are nevoie.  Dar la alimentația artificială, aceste mecanisme de reglare sunt scoase din funcțiune și după o vreme e foarte ușor să apară anumite lipsuri.  Ajunge să lipsească o singură vitamină ca să apară semne de boală.  La fel pot apărea și excese care pot fi foarte dăunătoare, mai ales dacă rinichii nu funcționează bine.  Deci hrana administrată intravenos trebuie să o imite cât se poate de fidel pe cea absorbită în mod normal prin intestin.

2. Preparare.  Prima problemă a fost că grăsimile nu se pot administra intravenos, pentru că ar astupa venele.  Abia în 1969 o companie suedeză a reușit să prepare o emulsie stabilă de ulei cu picături atât de fine, încât să poată fi administrată intravenos.

3. Stabilitate.  Alimentația intravenoasă conține zeci de componente: apă, glucoză, ulei în emulsie, diverși aminoacizi, minerale (Na, K, P, Ca, Mg), microelemente (Cu, Zn, Se, Cr, Mn) și vreo zece vitamine.  Cu cât sunt mai multe componente, cu atât mai mult pot avea loc între ele reacții chimice și produsul se deteriorează.  Unele, ca de exemplu fier și iod, trebuie date separat.  Vitaminele se adaugă numai înainte de administrare.

4. Administrare.  Dacă un om bea în medie 2 litri de apă pe zi, înseamnă că toate aceste componente trebuie dizolvate în numai doi litri, deci soluțiile sunt foarte concentrate și ar distruge venele.  De aceea alimentația intravenoasă nu se poate da ca orice altă infuzie, într-o venă a brațului.  Ea se dă într-una din venele mari care ajung la inimă, unde sângele curge atât de rapid, încât hrana este imediat diluată.  Dar aceste vene nu sunt ușor accesibile și e nevoie de o operație prin care se implantează un cateter în venă și prin el se conectează alimentația.  Și ca orice operație, are și ea riscuri: infecții, operații nereușite, etc.