De când mă știu nu am fost acuzat de lipsă de interes pentru a participa la conversații cu prieteni și cunoscuți. Ba din contră, nu o dată am avut (și încă mai am!) senzația că ”dau și peste plan”, că uit că în jurul meu se află și alții care ar dori să-și expună părerea, dar eu le-o iau mai tot timpul înainte și nu de puține ori mă trezesc prea târziu, adică după ce am reușit să enervez și/sau să plictisesc.

Dar acum câteva săptămâni m-am dat bătut! Nu, eu nu sunt decât un diletant…

Eram într-un cerc restrâns, după o întâlnire cu un politician israelian de mâna întâi care venise în mica noastră urbe pentru a se întâlni cu cei care doreau să-l asculte, cu gândul să-i convingă să voteze pentru lista lui în alegerile care se apropiau vertiginos.

După vreo oră și ceva, în care l-am auzit expunându-și poziția politică și răspunzând (cu de-ajunsă dibăcie) la întrebări, publicul s-a împărțit în mai multe grupuri, majoritatea luând-o spre casă, pe jos, că doar nu ne aflam la New York și nici măcar la Tel Aviv.

Mica noastră ceată, formată datorită apropierii la care se aflau casele noastre, cuprindea cam zece persoane, mai toate trecute de vârsta la care viața te înșală oferindu-ți iluzia că poți face orice prostie fără să fii pedepsit. Bărbați și femei, nu toți îmbrăcați adecvat pentru o seară de toamnă sudică (adică unii în pantaloni scurți și cu sandale, bineînțeles fără ciorapi, că așa-i la noi), pășeam în ritm lent dar constant spre căsuțele noastre, iar faptul că nu ne grăbeam permitea fiecăruia să scoată o vorbă sau două, fără să fie împiedicat de ceea ce noi medicii numim dispnee de efort, adică lipsă de aer.

Subiectele erau variate, de la situația bazinului de înot din clubul așezării noastre, și până la părerile despre fenomenul părăsirii micului nostru orășel, mutarea spre regiunea Tel Avivului, întrucât casa s-a golit, ”puișorii” s-au făcut mari și și-au găsit rostul prin alte părți ale țării.

Un tip pe care-l cunoșteam doar din vedere, fără îndoială pensionar, ținut la braț de o doamnă scundă cu părul alb, bine coafată, povesti celebra glumă cu rabinii care fuseseră întrebați când începe viața, fiecare dând un alt răspuns, până la cel din urmă care decretă cum că viața începe atunci când copiii s-au căsătorit și câinele a murit!

După socoteala mea, mai aveam vreo zece minute de mers, când domnul acela, pe care-l cunoșteam din diversele ședințe ale Senatului Universității din regiune, ridică glasul și declară:

– Suntem în preajma prăpastiei!

După părerea mea tipul nu trecea de vârsta medie a grupului. Părea bine îngrijit, o barbă nu prea lungă, plete de poet, o cămașă cu mânecă scurtă, în dungi, peste pantalon, și o pereche de teniși care păreau aproape noi. Era singur, și o privire fugară spre mâinile lui mi-a arătat că nu purta verighetă…

Ne-am oprit cu toții și, instinctiv, câțiva chiar s-au uitat primprejur pentru a decela groapa care ne fusese anunțată și care ne putea periclita însăși existența.

Un cuvânt despre cel care ne făcu să abandonăm ideea de a ajunge acasă în timp util pentru a mai lua o îmbucătură și a prinde ultimele știri la radio. Profesor de istoria civilizațiilor, autor de articole în domeniu, tipul era un reprezentant al curentului vechi de câteva mii de ani, cel denumit ”pentru contra”.

Întrucât nu facem parte din aceeași ghildă, nu am avut niciodată ocazia să-i citesc publicațiile, sau să-l aud exprimându-și părerile. Dar auzisem de el și ideea că domnia sa era dintre cei care susțin cu mândrie că indiferent cine e la putere ei sunt împotrivă, făcuse ocolul corpului didactic din regiune. Oamenii îl etichetaseră demult ca pisălog (sau nudnik) și mergea vorba că odată ce te prinde, nu te mai lasă până nu-ți debitează panseurile lui, indiferent în ce subiect.

Idiotule, mi-am spus în gând, nu te-ai prins cu cine te întorci acasă. Acum suferă!

– Domnilor, (se adresă el, fără a ține cont că din grupulețul nostru făceau parte și câteva persoane de sex feminin) domnilor, vă atrag atenția că suntem la marginea prăpastiei și dacă rezultatul alegerilor va fi cel la care eu mă aștept, putem să ne pregătim să ne luăm tălpășița din țara asta și să navigăm spre locuri mai liniștite și mai ocrotite de soartă.

Era clar că ne aflam cu toții într-o capcană din care n-aveam nicio șansă să scăpăm. Așa cum spuneam, casele noastre erau vecine, nici vorbă să încercăm să schimbăm traseul. Mai aveam de parcurs vreo 500 metri și orice încercare de ocol ar fi însemnat o jignire adusă celui decis să ne lumineze mințile.

Ne-am uitat unul la altul/alta și hotărârea luată nu avea nevoie de cuvinte: vom suporta cele câteva minute de dizertație politică și, pentru a nu agrava situația, nu vom da replica!

Grupul s-a oprit în fața unui părculeț, un loc de joacă pentru copii, cu câteva bănci. Unii se pregăteau să ia loc, dar ei, acei puțini, fură imediat avertizați din ochi că o asemenea decizie ar avea efecte grave, căci va prelungi agonia, deci am rămas cu toții în picioare, iar distinsul orator și-a luat poziția în mijlocul grupului.

Timp de multe minute (Câte? Nu știu, nimeni nu îndrăznea să se uite la ceas sau la telefon, ar fi fost un afront direct adus personajului în cauză) distinsul profesor prezentă o listă lungă de decizii grave ale guvernului actual, comentându-le una după alta și făcând cele mai sumbre preziceri în cazul în care acest guvern ar rămâne la putere după viitoarele alegeri.

În acel moment cu toții eram solidari în jurul aceleiași decizii: noi tăcem, îl lăsăm să termine ce are de spus și apoi o luăm spre casă.

După câteva minute bune, o pereche, el și ea, poate mai tineri decât media de vârstă a grupului, încercă să facă primii pași pentru a se îndepărta, dar eroul povestirii mele observă imediat gestul și li se adresă cu mânie:

– Voi n-aveți nimic de-a face cu țara asta?!

Cu toții așteptam încheierea dizertației și, într-adevăr, concluziile nu se lăsară așteptate.

Am răsuflat ușurați, i-am mulțumit în cor și am dat să plecăm.

– Stați, încotro?! Asta încă nu e totul! Și cum stăm cu cealaltă parte?!

Tragedia momentului se înfiripa în fața ochilor noștri! Individul se pregătea să prezinte ceea ce latinii numeau audi alteram partem și cum spunea regretatul Mircea Crișan, cu toții eram în situația de a pierde jurnalul de noapte!

O doamnă ”bine” încercă să-i potolească avântul:

– Ne-ai convins, suntem cu tine trup și suflet, nimic nu ne va mai schimba părerea…

– Greșit, complet greșit!

Omul chiar se enervase:

– Nu poți lua o decizie până nu pui în cumpănă tot ce se spune, indiferent din ce parte. Așa scrie și în Tora, nu trebuie să iei hotărâri pripite. Iată, de exemplu, ce spune profetul…

A fost greșeala sa fatală. După atâta logoree eram la capătul puterilor și fără să schimbăm măcar o privire, am luat-o din loc, într-un ritm care dovedea intenția clară de a ne depărta de individul care ne stricase plăcerea drumului spre casă în acea seară de toamnă timpurie, în care ar fi trebuit să auzim doar foșnetul copacilor la adierea vântului.

În mai puțin de zece minute eram acasă, furios, și încercam să-mi explic cum n-am știut să evit contactul cu tipul care încerca să-și impună părerile în fața unor oameni care păcătuiau prin a avea propriile lor păreri.

A doua zi dimineața am așteptat ora opt, mai nerăbdător ca un credincios care așteaptă venirea lui Mesia și l-am sunat pe cel care putea cu ușurință să-mi înțeleagă furia, coleg de catedră cu eminentul pisălog.

– Ați făcut o greșeală de amatori, de ignoranți, de indivizi care nu cunosc realitatea în care trăiesc! Tipul e cunoscut de toți, tot ce are-n cap e să-și găsească prada și s-o anihileze, înecând-o într-o interminabilă înșiruire de banalități… Un frustrat care crede că aprecierea celor din jur e insuficientă și care încearcă să-și cimenteze imaginea în rândul celor care au neșansa să-i fie prin preajmă. El nu înțelege că de fapt CV-ul lui se află demult în spatele lui… Știi ceva, ăsta ar putea fi eroul unei povestiri, sau al unei schițe…

Asta e! – mi-am zis. Îl fac erou, pun pe ”hârtie” povestea care, fără discuție, va fi originală. Cu alte cuvinte, de ce să nu folosesc intențiile lui de a se face cunoscut și apreciat, pentru a mă face eu însumi ceva mai cunoscut și apreciat?!

Și atunci, doar atunci, mi-am adus aminte că guru-ul meu literar, celebrul unchi Anton, a publicat ceva similar, doar că acțiunea schiței lui se petrecea într-un compartiment de tren. Eroul lui, la fel ca al meu, era un mare frustrat și folosea orice prilej de a ține o cuvântare în care persoana sa era unica în jurul căreia se petrecea întreaga acțiune.

Și atunci mai are rost să scriu, dacă Cehov a făcut-o deja cu măiestrie și talent? Dar poate că și alți cititori ai revistei Baabel suferă de perioade de amnezie, ca mine, și poate că le fac un bine amintindu-le de existența unor asemenea indivizi printre noi.

Și-uite așa s-au născut rândurile de mai sus.

Gabriel Ben Meron