Sunt încântată de orice călătorie, spontană sau planificată cu grijă, mai ales pentru cât de multe aflu în timpul ei și pentru amintirile pe care le adun. Sunt din zodia Gemeni și aceștia sunt oameni curioși. Îmi place să fac o analogie între călătorii și școală, o școală foarte plăcută, unică în felul ei, la care poți să iei parte sau nu, cum te îndeamnă inima. Dar dacă alegi să iei parte la lecțiile călătoriei, vei afla multe lucruri fascinante despre geografia locului – prima și cea mai la îndemână lecție – despre istoria lui, apoi despre oameni, felul lor de a fi, de a se comporta, de a vorbi, de a se îmbrăca, de a petrece… Poți afla despre arta locului, populară sau cultă, despre construcții, despre obiceiuri curioase, legi ciudate, întâmplări de tot felul, viață economică, societate și atâtea altele. La fel ca în clasă, dacă vrei să participi la oră și ești atent, te alegi cu cunoștințe noi, iar dacă nu ești, pierzi lecția. Amintirile colorate, parfumate, hazlii, poate și cele neplăcute, m-au învățat multe, în primul rând despre mine și apoi despre lume.

Pentru programul primei zile prin Provența am ales un traseu mai deosebit, departe de autostrăzi, urcând prin departamentul Alpes de Haute Provence, prin munți, urmând să coborâm în câteva ore printre lanurile de lavandă spre primul nostru popas: Aix-en-Provence.

În Haute Provence (Provența Înaltă), șoseaua trece pe alocuri printre munți cu siluete impunătoare, dar în general ei nu sunt foarte înalți, având un aer relaxant. Străbatem tuneluri și viaducte impresionate, întâlnind foarte rar câte o mașină. Verdele hățișurilor se potrivește cu albastrul cerului senin. Este o zi însorită de toamnă timpurie, vegetația este încă neatinsă de aripa frigului și timp de vreo patru ore avem parte de o încântare adevărată. De câteva ori mi s-a strâns inima în pustietatea aceea. La munte e desigur un lucru firesc, dar nu am văzut localități, nici măcar benzinării. Noroc că eram pregătiți, aveam chiar o canistră de zece litri de benzină în portbagaj, pentru cazul în care nu am fi găsit posibilitatea să alimentăm. Nu a fost cazul, dar ar fi fost posibil, pentru că unele benzinării care apăreau pe Google Maps se închiseseră din cauza prețurilor fluctuante din timpul verii.

Facem doar un scurt popas într-un refugiu de pe șosea și luăm micul dejun franțuzesc cu quiche lorraine cumpărată dis-de-dimineață din patiseria grozavă de la Nisa. Peisajul este tipic muntelui, șoseaua excelentă, sunt ore de călătorie pe care nu le vom uita prea curând, poate chiar niciodată. Decorul ne farmecă definitiv și suntem încântați că am renunțat la autostradă.

În curând vom coborî printre fermele unde se cultivă lavanda pe sute de hectare. Acum, în septembrie, florile sunt demult recoltate, vedem doar rândurile de plante care în mijlocul verii trebuie că sunt minunate, atât ca și colorit, cât și ca parfum. Uleiul esențial de lavandă este folosit în industria produselor de frumusețe și de igienă. Am aflat că pentru un litru de ulei sunt necesare 135 de kg de flori. Pare ciudat că de aici, de pe dealurile line ale Provenței, produsele care conțin extractele acestei plante ajung în băile noastre.

Prin orășelele și comunele provensale, lavandei i se închină un adevărat cult, peste tot sunt organizate festivaluri și târguri cu tematică pornind de la această plantă, la Coustellet se află chiar un muzeu care îi celebrează povestea, frumusețea, utilitatea.

Pe drumul nostru apar orășele cu case construite din piatra calcaroasă a locului, acoperite cu olane, cu obloane viu colorate, de obicei în nuanțe de liliachiu. De-a lungul drumului întâlnim șiruri de platani cu coaja pestriță și cu coroane maiestuoase care ne asigură umbra. Ne îndreptăm spre Aix-en-Provence, unde fiul meu Mircea a stabilit primul obiectiv din acea zi, pe care însă nu mi l-a dezvăluit, știind că îmi plac surprizele.  

Înainte de Aix-en-Provence ne oprim la o mică fermă. La marginea drumului sunt întinse câteva mese cu fructe, borcane cu miere de lavandă, dar și cafea proaspătă și fierbinte. Popasul este perfect. Cumpăr imediat miere și câteva pere aurii, nu doar gustoase ci și frumoase, care ne vor prinde bine pe mai departe. E liniște, calmul zilei de toamnă e odihnitor și aproape că ne pare rău să-l părăsim și s-o pornim mai departe spre orașul pictorilor.

Aix-en-Provence, situat în apropiere de Marsilia, este un important centru universitar – la o populație de 143.000 de locuitori are nu mai puțin de 40.000 de studenți. Atmosfera degajată de orașul provensal este una de calm, de serenitate dar și de eleganță dată de clădirile construite de comercianții și demnitarii secolelor trecute, când orașul era comparat cu Florența.

Înființat de romani în anul 123 î.Hr., Aix-en-Provence a fost capitala Provenței până în anul 1790. Orașul este renumit pentru cele 23 de izvoare termale, dar are și foarte multe fântâni arteziene ornamentale prin piețe sau la intersecțiile de drumuri. Toate îi conferă un farmec tipic franțuzesc, pe care l-aș numi Arcadia, asemeni grecilor antici căutători ai paradisului, tărâmul zeului Pan. Aix-en-Provence este Arcadia pictorilor, un paradis al luminii și al frumuseții, fiind până astăzi un centru al artelor.

Străbatem centrul orașului, intrăm pe străduțe întortocheate și găsim o parcare în dreptul unei farmacii, unde lăsăm mașina. O luăm la pas, eu încă nu știu unde mergem…

E deja amiaza. Fiul meu mă asigură că nu mai e departe și atunci văd indicatorul micuț, alb, pe un zid de piatră, pe care scrie Atelier Paul Cézanne. În clipa aceea, ca la apăsarea unui buton, îmi dau lacrimile, mă copleșește emoția de a vizita atelierul acestui gigant. Mă gândesc la albumul meu de artă jerpelit din copilărie, bradul de Crăciun care îmi ținea companie când răsfoiam iar și iar paginile cu reproduceri, multe în alb negru, și prima lucrare a lui Cézanne pe care o văd cu ochii minții și ai amintirii este Jucătorii de cărți.

Mai facem câțiva pași, trecem strada și dăm peste o casă cu etaj, înconjurată de o grădină mare, plină de pomi umbroși, și de un gard de piatră cu o portiță. Acesta este atelierul în care geniul picturii franceze a lucrat în ultimii ani ai vieții, un loc pe care l-a iubit și la care a lucrat aproape un an pentru a-și amenaja atelierul așa încât să poată lucra în liniște. Casa a fost cumpărată în 1901.

Paul Cézanne s-a născut la Aix-en-Provence în 1839, a avut porția lui de peripluri în viață, dar s-a întors în acest loc pe care îl iubea mult. ”Dacă te-ai născut aici, asta e. Nicăieri nu poate fi mai bine”, își caracteriza el locul de baștină. Aș asemui aceste cuvinte cu niște trăsături de penel cu care pictorul redă o imagine esențializată. Aici a făcut școala și l-a cunoscut pe Émile Zola, împărtășind o prietenie de decenii. Aici a început să picteze și și-a descoperit talentul și dorința de a-și dedica viața artei. Cézanne provenea dintr-o familie înstărită, tatăl lui fiind co-fondatorul unei bănci. El l-a obligat să urmeze studii de drept, dar apoi l-a înțeles și i-a asigurat o rentă care i-a permis lui Paul să-și urmeze pasiunea de a picta.

Fiind un vizionar de cea mai autentică calitate, mult timp Cézanne nu s-a bucurat de succes. Abia spre sfârșit el este recunoscut, admirat și colecționat.

Mentorul lui a fost Camille Pissarro, era bun prieten cu Auguste Renoir, dar de fapt nu avea educație formală în artă, fiind în cea mai mare parte autodidact. A început să picteze în manieră impresionistă, dar apoi s-a îndepărtat ușor de aceasta, fiind considerat postimpresionist și precursor al curentelor fauvism și cubism. Mai târziu, Pablo Picasso și Henri Matisse îl evocau, devotați, drept maestrul și modelul lor.

A fost mai cu seamă peisagist, dar a pictat și multe naturi moarte, mai ales fructe, obținând cu ajutorul culorilor perspective inedite și cuceritoare. Paradoxul artei lui Paul Cézanne consta în concentrarea asupra temei redate, împletită cu expansiunea perspectivei, efectul fiind acela de a-l atrage pe privitor în imaginea pe care o reprezenta. Delicatețea culorilor sale avea o doză de inefabil care dădea efectul uluitor al lucrărilor lui.

În curtea casei memoriale / atelier, câțiva oameni așteaptă așezați la niște mese metalice, sau plimbându-se pe alei. Vegetația e bogată și umbra la fel. Este un loc foarte plăcut, aproape vrăjit! La o masă, afară, o tânără ne vinde biletele și ne spune că intrarea în muzeu se face la fiecare jumătate de oră, în grupuri de 30 de persoane, așa că trebuie să așteptăm. Emoția mea se mai domolește, sau poate reușesc eu să-i fac față mai bine, dar acum, în acest răgaz de așteptare, simt mai puternic decât orice bucuria de a fi aici. Secretul și ideea lui Mircea au fost magistrale.

Pătrundem în grup în încăperea de la etaj care a fost universul pictorului în ultimii cinci ani ai vieții. În atelierul lui aproape intact sunt expuse obiecte de care se folosea la lucru, câteva scrisori și chiar un halat și o pălărie. Asist din nou, la fel ca atunci când am vizitat casa lui Mozart din Viena, la contopirea timpului și a spațiului prin intermediul artei. Suntem aici oameni din multe colțuri ale lumii, sosiți în spațiul de creație al lui Paul Cézanne, cu toții emoționați și fericiți de a putea vedea unde lucra acest artist genial. El ne-a adunat împreună în interesul și iubirea față de arta lui, ștergând pentru câteva minute distanța dintre noi. Prezența lui o simțeam cu adevărat, viețuirea sa aici își lăsase amprenta, ștergând distanța în timp dintre noi și el. Asta face arta, șterge distanțele dintre oameni, ne apropie într-o frăție a frumosului și a bucuriei, ne asigură desființarea granițelor dintre spațiu și timp.

Timpul petrecut în atelierul lui Paul Cézanne a trecut cu iuțeala unei clipe, dar va rămâne de neuitat, locul acesta încărcându-mă cu energia miraculoasă a artei.

La ieșirea din Aix-en-Provence dăm cu ochii de muntele Sainte Victoire, cel pe care Cézanne l-a înfățișat în peste 40 de tablouri. Îmi iau rămas bun de la acest loc care, în două ore, mi-a asigurat o asemenea rezervă de fericire.

Rulăm printre șirurile de platani spre Arles, prin locul pe care deja îl iubesc, Provența, gazdă și ghid într-o ospeție la care am visat toată viața. Acum pot să spun Et in Arcadia ego.

(Va urma)

Anca Laslo