Uitându-mă în jurul meu, am impresia că femeile și pijamalele se împart în două categorii care se suprapun pe alocuri, ca o diagramă Venn.

Pe de o parte este tabăra idealistelor și a romanticelor. Idealismul lor e atașat de teoria conform căreia meriți să îți oferi (să îți cumperi) lucruri materiale de care nu ai neapărat nevoie, nu îți sunt necesare – o pereche de pantofi împodobiți cu mici cristale, o perie de păr vintage, lumânarea parfumată nou-lansată, un al zecelea ruj… O cămașă de noapte din satin și dantelă de la Agent Provocateur se încadrează aici. Se va face o asociere directă, dar nu neparat logică, între prețul și brandul obiectului, și nivelul personal de rafinament, statutul de conaisseur și valoarea umană, intrinsecă, a cumpărătoarei. Mai mult, se ajunge la cumpărarea unui anume obiect, în speranța că te vei simți într-un anume fel în momentul achiziționării, purtării, posedării lui. Industria advertising-ului ne învață că „emoțiile” noastre se traduc în felul în care ceilalți ne percep.

De cealaltă parte este tabăra pragmaticelor, uneori (dar nu mereu) minimaliste. Pragmatismul lor este legat de evaluarea concretului: lucrurile cumpărate trebuie să fie funcționale, să aibă legătură cu stilul de viață real, nu cel aspirațional; prețul unui obiect nu reflectă gustul, statutul sau valoarea unei persoane; orice lucru achiziționat trebuie să aibă un loc al lui, să nu fie multiplicat inutil și să fie utilizat constant, până la deteriorare, pentru că viața nu este un muzeu. În sertarele acestei tabere nu își va face loc cămașa de noapte seducătoare și utilizată 10 minute într-o seară (înainte de a fi dezbrăcată, să ne înțelegem…), mai ales daca prețul ei frizează sutele de euro.

Între noi fie vorba, diagrama Venn din imaginația mea îmi spune că romanticele au, undeva prin sertare, măcar o pereche de șosete groase pe care le poartă când dorm singure și nopțile sunt reci, iar pragmaticele poartă, mai des decât vor recunoaște, un maieu mătăsos, doar de dragul dezmierdării și feminității asumate.

Faza e că nimeni nu ne vede, de fapt, îmbrăcate în pijama. Ma rog, nimeni cu excepția familiei, partenerului și eventual a curierului, când îi deschizi, somnoroasă, ușa sâmbătă dimineața, semnând pentru livrarea coletului cu pijamale pe care le-ai comandat în seara anterioară. Sigur, pijamaua este creată în primul rând pentru confort – dar dacă acesta ar fi singurul criteriu de design funcțional, de ce oare au fost create atât de multe modele cochete, seducătoare fără a fi provocatoare, chiar luxoase?

Dacă ne uităm  cum e construită o pijama clasică – revere, nasturi frumos aliniați, un mic buzunar la piept, manșete – observăm că are ceva ciudat. Arată ca un mic costum cu pantaloni; de ce și cum am ajuns să purtăm „costume” în pat? De ce nu continuăm să ne îmbrăcăm în salopete, ca cele purtate de bebeluși, doar sunt chintesența confortului? De ce nu mai purtăm acele lungi cămăși din in, mătase, bumbac sau lână, cu scufii și bonete de noapte? Când am decis că stilul ne e necesar, chiar și pe întuneric și în momentele în care dormim duse?

Ca multe lucruri bune din societatea actuală, pijamalele sunt o idee furată, împrumutată. Până prin secolul al XIX-lea, întreaga Europă purta cămăși de noapte, croite similar, dar cu mici detalii diferite în modelele pentru femei față de cele de bărbați. În mare, ambele variante erau drepte, lungi până sub genunchi și despicate lateral, cu mâneci lungi și crete??? și pieptul ornamentat de diverse broderii. Începând cu anii 1870-1880, colonialiștii britanici staționați în India adoptă veșmintele denumite paejama, epai-jaima sau paijama (probabil pentru că îmbrăcămintea victoriană adusă în cuferele lor de călătorie era mult prea groasă pentru temperaturile asiatice), iar în scurt timp pijamalele – o tunică sau cămașă și o pereche de pantaloni largi, legați în talie – devin veșmânt de noapte pentru populația masculină. Și femeile? Ce purtau femeile în pat, când bărbații se frăsuiau în dormitor în simpaticele și sobrele lor pijamale?

Se pare că aceasta întrebare a dat naștere unor dezbateri publice și momente de panică moralistă, mai ales în perioada victoriană. Acele lungi cămăși de noapte unisex și oversize, pe care conștientul colectiv le vizualizează datorită ecranizărilor după Dickens, Tolstoi, Eyre sau Zola, îmbrăcau femeile într-un soi de sac inform care le acoperea orice trăsătură fizică, transformându-le în pseudo-copii: brațele, umerii, sânii, genunchii, gleznele, spatele, totul era complet acoperit.

Iar apoi, pentru că nu degeaba asociem Franța cu seducția, l’amour și frivolități, cămășile de noapte pentru femei au început să fie ornamentate cu dantelă franțuzească de Chantilly, cu nasturi din fildeș, sidef, metal smălțuit, sau abanos, cu panglici satinate și din catifea.

În eseul ei intitulat A History of Sleepwear, Yvette Mahé scrie că sus-numitele frivolități „nu erau văzute cu ochi buni de către stâlpii societății, care interpretau aceste extravaganțe feminine drept semn al depravării lor morale, contrare celor mai înalte principii ale pudicității timpurilor”. Cu alte cuvinte, lenjeria de noapte devenea o chestiune incomodă legată de moralitate, pentru că îi făcea pe bărbați să se gândească la ce fac femeile în dormitor și prin urmare la ce fac mai toți oamenii în pat. Pe de o parte, somnul este activitatea cea mai inocentă. Pe de altă parte, în pat oamenii fac sex, sexul înseamnă depravare, iar femeile care fac sex, sau cele cărora le place sexul, sunt o amenințare la adresa cutumelor societății… Ce dilemă morală, nu-i așa? Cu toate acestea, progresul a fost inevitabil, cenzura era făcută doar de ochii lumii, iar sfârșitul anilor 1890 înseamnă în egală măsură o explozie a pornografiei victoriene (fotografii, cărți cu ilustrații erotice, gravuri), dar și o modă a trusourilor nupțiale, în care cămășile de noapte devin diafane, au spatele decupat sau gol și sunt divers ornamentate.

În paralel au apărut sufragetele și primele indicii ale emancipării feminine – e prea devreme să îi spunem „feminism”. Dar prin 1920 femeile capătă drept de vot, își câștigă singure traiul, pot călători și locui la oraș fără să fie căsătorite. Primul Război Mondial, apoi cel de-al Doilea, au arătat că atunci când bărbații „dispar” pentru o vreme din societate, femeile continuă să se descurce just fine, thank you very much. Tot atunci au apărut the flapper girls, care dansau până la ivirea zorilor, conduceau automobile, beau cocktailuri, fumau și se rujau în public, dar mai ales purtau rochii drepte cu franjuri care le descopereau genunchii și pulpele pe ritm de charleston. În aceeași perioadă, tinerele care erau prea sărace pentru a bea șampanie sau a-și cumpăra rochii satinate și cele care locuiau prea departe de orașele luminate și efervescente, se mulțumeau să meargă la cinematograf și să prindă un film cu Clara Bow care, pentru ele, devenise un reper al noii feminități, pentru că era un soi de Carrie Bradshaw a acelei epoci.

Studiați cu atenție ținutele fetelor flapper și le puteți deconstrui astfel: un guler boa din pene, o bentiță fistichie pe frunte, ciorapi cu jartiere și o rochie simplă cu croiala dreaptă, de fapt un model prelucrat de furou. Stilul Gloriei Swanson se rezumă, în esență, la cămăși de noapte ornamentate puternic. Lilian Gish era permanent învăluită în nori de dantelă albă. Zelda Fitzgerald era promotoarea unui trend considerat cu adevărat indecent, în care de rigueur lăsai port-jartiera cât mai vizibilă, așa cum apare în fotografia de mai sus stânga (e chiar Zelda în fotografie). Nu în ultimul rând, femeile încep să poarte pijamale cu pantaloni largi, drept „ținute de casă”, atunci când primesc musafiri și socializează în spațiile private.

Analizând moda vremii din perspectiva socială, lucrurile sunt corelate: pe măsură ce femeile se emancipează și ocupă un alt loc în societate, veșmintele – de zi, de seară, pentru locuri publice, sau pentru spațiul privat – se modifică corespunzător. E un fel de a spune: „nu vreau să mai fiu un bibelou fragil, nu mai sunt o copilă, am un corp pe care nu îl mai ascund”.

De-a lungul secolului XX, moda a continuat să se miște sincronizat cu valurile de feminism. De fiecare dată, stilul – lungimi, croieli, volume – s-a ajustat pe măsură, fie că vorbim de moda caftanelor vaporoase și exotice din anii ’70, fie (nu mai departe de anul trecut) de pijamale purtate pe stradă.

Irina Markovits

(articol preluat de pe blogul auroarei https://www.stylediary.ro/wordpress/)