Adam, medic specialist în terapie intensivă, a fost trezit din somn de alarma aeriană. Era sâmbătă, șase și treizeci de minute dimineața. În acea zi plănuise să facă o excursie cu prietenii. La radio se anunțau numele localităților din țară spre care au fost lansate rachete de către Hamas. Din păcate nu era prima oară când se trăgea cu rachete spre Israel, l-a surprins însă numărul foarte mare al localităților atacate și faptul că în cele situate lângă Fâșia Gaza s-au infiltrat teroriștii Hamas care trăgeau în oricine le ieșea în cale. Mai târziu avea să afle de masacrul care a avut loc în acele kibuțuri.

Când a ajuns la serviciul de urgenţă al spitalului, a înțeles gravitatea situației. Adam era pensionar de trei ani, dar a venit să-i ajute pe colegii lui. Urgența era plină de răniți, sânge peste tot, cadavre, oameni care strigau, un tablou apocaliptic. Medicii lucrau încercând să-și păstreze calmul, mulți însă nu-și puteau stăpâni lacrimile. Adam lucra la triajul bolnavilor, pe măsură ce aceștia erau aduși în spital. Cazurile cele mai grave, care aveau nevoie de intervenții urgente invazive, erau duse la secția de traumă. De multe ori participa și el la asemenea proceduri. Lângă intrarea la urgențe era o mare de rude și prieteni ai răniților, neliniștiți, dornici să obțină informații despre cei internați.

Întreaga țară era în șoc. În prima zi a războiului, Spitalul Soroka a internat și a tratat 800 de bolnavi, mulți dintre ei în stare gravă. Medicii și tot personalul sanitar s-au prezentat la spital fără să fie chemați. În ciuda disperării și a uimirii, echipele de medici lucrau, colaborarea între colegi era perfectă. Sălile de operații lucrau non-stop, reușind să salveze viața a sute de răniți. Adam nu înțelegea cum s-a ajuns la această situație catastrofală, se străduia însă să se concentreze asupra muncii lui. Colegii erau și ei uluiți de evenimente, dar știau că nu era timp de discuții, era timp pentru muncă.

Noaptea, în drum spre casă, Adam a aflat detaliile despre atacul surprinzător al Hamasului și masacrele din kibuțurile situate în vestul deșertului Negev, în apropierea graniței cu Fâșia Gaza. Era epuizat și avea senzația de sfârșitul lumii.

A doua zi a războiului, numărul răniților s-a redus simțitor. Adam s-a întors acasă și a avut timp să urmărească știrile la televizor. Abia atunci a înțeles cu adevărat proporțiile dezastrului. S-a mai liniștit văzând optimismul soldaților, credința lor în victorie. Sute de mii de rezerviști s-au înrolat în armată în mai puțin de două zile. S-au prezentat la centrele de recrutare și oameni care nu primiseră ordin de chemare. Sute de tineri aflați în străinătate s-au întors în țară ca să lupte.

Și atunci a auzit povestea lui Sofi. Locuitoare a unuia din kibuțurile din vestul deșertului Negev, mamă a doi copii, ea a petrecut 10 ore de groază încuiată în adăpostul casei. Se auzeau focuri de armă din toate direcțiile. Unul câte unul, vecinii nu mai răspundeau la telefon. Ușa a fost forțată, teroriștii au intrat în casă, dar din fericire au plecat. În sfârșit au sosit soldații. Sofi și copiii ei au fost evacuați într-un hotel de la Marea Moartă. Ieșind din adăpost, Sofi a văzut cadavrele vecinilor ei, casele distruse. După câteva zile a aflat că un sfert din populația kibuțului a fost măcelărită, mulți au fost răpiți și duși în Gaza.

Într-un interviu difuzat pe unul din canalele televiziunii israeliene, a fost întrebată dacă se va întoarce vreodată în kibuțul ei. După o clipă de tăcere, ea a răspuns:

– Da, mă voi întoarce. Primul lucru pe care-l voi face va fi să pun drapelul țării pe terasa casei. Și împreună cu ceilalți locuitori care se vor întoarce, vom reconstrui kibuțul.

Adam a înțeles că acest popor nu poate fi învins…

Andrei Schwartz

16/10/2023