Ne-am cunoscut la un revelion, pe la începuturile anilor șaptezeci. Era înaltă, frumoasă, cu părul șaten. Ochii ei albaștri ca marea m-au atras din prima clipă. Era timidă și liniștită. De fapt o remarcasem încă din liceu, era prietena unui coleg de clasă.

– Îți place să dansezi? – m-a întrebat Silvia zâmbind.

Norocul meu a fost că îmi plăcea. Am dansat toată noaptea cu o ființă ușoară ca fulgul. Ne potriveam și de mai multe ori am reușit s-o fac să râdă. Am plecat de la petrecere mână în mână, pe jos, în plină ninsoare. După ce am vizionat împreună filmul despre Thomas More, Un om pentru eternitate, am cerut-o de soție. Spre marea mea surpriză și bucurie, răspunsul a fost un DA mare.

– Nu vrei să te mai gândești? – am întrebat-o.

– Nu, sunt hotărâtă, mi-a răspuns

În ciuda împotrivirii familiilor noastre, la nouă luni după revelionul de neuitat eram căsătoriți. Eram foarte tineri, ea avea douăzeci și unu de ani, eu douăzeci și trei. Amândoi eram studenți la medicină, cu bani puțini, dar cu o viață senină. Într-una din puținele noastre ieșiri la restaurant, după ce am consumat cina, am avut emoții, nu eram siguri dacă ne vor ajunge banii. Spre mulțumirea noastră, ne-au ajuns și de bucurie i-am dat chelnerului bacșiș ultimii bănuți pe care-i mai aveam. În anul trei de facultate s-a născut băiatul nostru. Mai toate colegele au vizitat-o, minunându-se de copil. Era prima din anul ei care era mamă. Citeam amândoi aceleași cărți și apoi le discutam. Ne întorceam de la spectacole de teatru pe jos, plimbându-ne până acasă, în timp ce dezbăteam spectacolul pe care-l văzusem. Era foarte temeinică și răbdătoare. Sinceritatea ei era uimitoare, nu a mințit pe nimeni în toată viața ei. Mi-a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată. I-a crescut pe cei doi copii ai noștri cu tandrețe și căldură.

După terminarea facultății, în primii ani am lucrat fiecare în condiții vitrege, departe de casă și departe unul de celălalt. Fiecare întâlnire era un eveniment. Ne împărtășeam impresiile, greutățile, bucuriile de medici începători care lucrau la țară. Cu toată timiditatea ei, prietenii și colegii ei o apreciau. E o favoare să fii în anturajul ei, spunea unul din prietenii mei.

Emigrarea în Israel o speria din cauza conflictelor cu țările vecine, precum și cu palestinienii. I-am promis că va fi pace. În 1993, după Acordul de la Oslo, aproape că m-am ținut de cuvânt. Amândoi eram optimiști, credeam că, în sfârșit, s-a găsit o soluție pentru coexistență. Eram de cinci ani în Israel și speram că vremurile bune au venit. Dar n-a fost să fie. Au venit intifadele, al Doilea Război din Liban, etc., etc.

Ea lucra ca pediatră la un centru de puericultură. A renunțat la cariera universitară în favoarea mea, spunând cu modestie că trebuie să se ocupe de copii. Întotdeauna mi-a fost cel mai bun sfătuitor. A întreținut un cămin cald și primitor pentru familie și prieteni. Ulterior, tatăl meu a apreciat-o foarte mult. Și-a cerut scuze pentru neîncrederea pe care o avuse la început în căsătoria noastră. Am colindat împreună lumea. Hărțile de drum și câte o scurtă prezentare a locurilor vizitate erau întotdeauna întocmite de ea.

După patruzeci și doi ani de căsnicie am divorțat, dar după un scurt interval am reluat prietenia. Era totdeauna o plăcere să stai de vorbă cu Silvia.

Cancerul a atacat-o la începutul celui al șaptezecilea an de viață. Legătura dintre noi a devenit și mai strânsă. Am însoțit-o în toate momentele bolii. Silvia știa exact ce o aștepta, dar, la fel ca mine și copiii, dorea să mai trăiască o perioadă cât de scurtă. A acceptat toate tratamentele care i-au fost propuse și a reușit să supraviețuiască trei ani de la începutul bolii.

În toamna anului 2023, boala s-a agravat. În 7 octombrie a început războiul, cu mii de rachete lansate asupra teritoriului întregii țări. Atât timp cât mai era conștientă, după fiecare atac Silvia se interesa de toți membrii familiei, ne suna și ne întreba dacă suntem bine. Se plângea doar de zgomotul asurzitor al alarmelor aeriene și al avioanelor de luptă israeliene care treceau deasupra casei.

– Mi-e dor de liniște, obișnuia să spună, nu-mi place mirosul de război.

Când era alarmă aeriană, îi era foarte greu să ajungă la timp la adăpost. Mai târziu, când era somnolentă, rămâneam lângă ea în timpul alarmei. La micul radio la care ținea atât de mult, am ascultat împreună muzica anilor 60-70-80. Pe măsură ce îi era tot mai greu să vorbească, îi povesteam eu despre amintirile de neuitat din viața și din excursiile noastre. Șoptea cuvinte pe care nu le puteam înțelege.

În prima seară de Hanuka a fost liniște. În acea zi nu au fost nici alarme, nu am auzit nici avioanele, era liniștea care și-a dorit-o atât de mult. Flacăra primei lumânări din sfeșnicul de Hanuka încă mai pâlpâia când SILVIA s-a stins din viață.

Să-i fie țărâna ușoară.

Andrei Schwartz

11/01/2024