Sunt Tula, pisica maidaneză pe care o cunoașteți de câțiva ani (https://baabel.ro/2021/02/pisica-tula-si-alte-pisici/) revin cu o poveste nouă.

În luna ianuarie, prietenul meu s-a mutat din blocul lângă care locuiesc, undeva departe, în centrul orașului. Eram tristă că m-a părăsit. M-am așezat pe banca unde m-a mângâiat înainte de a se urca în mașină și am privit lung în urma camionului care părăsea curtea cu lucrurile lui. Cine o să mă alinte, cine o să mă mângâie?, mă întrebam, dacă el nu mai locuiește aici. Mâncare voi primi de la mamițica de la etajul 4, dar nu mai mult.

Spre uimirea mea, după câteva zile, prietenul meu cu părul cărunt a reapărut. E drept că venea doar o dată pe zi, dar era bine și așa. Îmi aducea mâncare, mă răsfăța și îmi povestea tot felul de întâmplări cu pisici și câini. Mi-a cumpărat și un cadou, o minge mică, portocalie, care mi-a plăcut mult. Pisicile din jur, prietenele mele: Dă-mi și mie (cerea tot timpul mâncare), Pasta (cu coada în formă de spaghetti), Pinguin (o pisică neagră cu o pată albă pe piept) se bucurau și ele de revenirea lui. Când mă striga, veneau toate, de parcă și ele se numesc tot Tula. Primeau și ele de mâncare, e drept, o porție mai mică.

De vreo săptămână nu m-am simțit bine, mă durea burta, nu aveam poftă de mâncare și eram din ce mai obosită, nu aveam chef să văd pe nimeni, nici pisici, nici oameni. Eram bolnavă. Când prietenul meu mă striga, nu răspundeam, stăteam pitită sub una din mașinile din parcarea blocului. Prietenul meu mă căuta cu disperare pe sub mașini. De câteva ori m-a și găsit și mi-a pus farfuria cu mâncare și apă sub mașină, dar eu nu mâncam, beam doar apă. Mă uitam cu drag la el și vedeam că era disperat, încerca să mă ajute. Speram să mă întremez și atunci aș fi ieșit la vedere.

Într-o bună zi, a adus cu el o femeie cu o cușcă pentru pisici. Nu știu cum ea m-a ademenit și în cele din urmă m-a blocat în cușcă. Plângeam și țipam, simțeam că vor să mă ducă la spital. Așa a și fost, m-au luat la Spitalul Veterinar. Prietenul meu cu părul cărunt era foarte trist. Eu nu mai plângeam și îl priveam cu drag. Când ne-au despărțit, din nou am început să plâng, cred că plângea și el. Mi-au pus o perfuzie într-o lăbuță, m-a durut tare. Mi-au dat și de băut, că de mâncat nu prea voiam. Eram foarte tristă și mă simțeam singură. Am înțeles că am probleme mari cu rinichii și nu prea am șanse să ies vie din spital. Prietenul meu m-a vizitat de câteva ori la spital, erau singurele clipe când mă simțeam bine. Tare aș fi vrut să mă vindec și să mă întorc în curtea vrăjită în care trăiam, să fug în întâmpinarea prietenului meu, să ne plimbăm împreună și să ne jucăm cu mingea portocalie. Starea mea se agrava pe zi ce trece, respiram greu. Am primit și sânge, și medicamente, dar în zadar. Nimic nu ajuta.

Ultima dată când prietenul meu m-a vizitat, am înțeles din privirea lui că se apropia sfârșitul, că mă vor adormi. Prietenul meu și-a pus capul pe capul meu și a început să plângă. Eu n-am vrut să plâng, ca să nu-l fac să sufere și mai mult. Nu știa ce să-mi spună și atunci mi-a venit ideea cu ce să-l consolez:

– Ascultă, căruntule, am dus o viață frumoasă alături de tine și îți mulțumesc, dar ca să nu fii trist în continuare, te sfătuiesc să-ți cauți un pisoi, să-i pui numele de Tula și atunci o s-o ai pe Tula pentru veșnicie…

Andrei Schwartz

05/06/2024