Pisica Tula și alte pisici

Mă numesc pisica Tula și sunt o maidaneză vărgată. Când s-au terminat ploile și vremea a început să se încălzească, au venit niște oameni cu o mașină și m-au dus împreună cu alte pisici din curtea unde stăteam într-o sală mare și m-au înțepat de mai multe ori în picior. Au!!! Apoi m-au urcat din nou în mașină și m-au lăsat în fața unui bloc necunoscut, cu toate mieunăturile mele de protest.

Ce era să mă fac? Nu cunoșteam pe nimeni, nici oamenii și nici pisicile de aici. Curtea era mare, plină de verdeață și cu multe mașini. De fapt era un loc destul de simpatic. Prima maidaneză pe care am cunoscut-o a fost o pisică vărgată și slăbănoagă, căreia mai târziu prietenul meu cărunt avea să-i pună numele de Sora Ta, da, da, chiar așa, Sora Ta, probabil pentru că semănam și la blană și la jigăreală. Ea mi-a spus că nu e rău pe aici, sunt doi oameni care îi dau puțin de mâncare, chiar dacă nu în fiecare zi.

– Mie-mi ajunge, a spus Sora Ta, nu prea am poftă de mâncare. Dacă vrei mai mult, trebuie să-ți găsești un om care să-ți dea de-ale gurii în fiecare zi.

În primele zile i-am cunoscut pe cei doi milostivi. Era un bărbat înalt și plin, pe care prietenul meu cărunt îl numea Hannibal și apoi era mama lui, Mamițica, cum îi spunea prietenul meu. Am mai depistat încă o locatară de la etajul întâi, care avea păr de pisică pe haine, Liuba, cum aveam s-o numim, și care mai contribuia și ea la hrana mea. Mai târziu am aflat că are o pisică pe nume Cora, dar e o pisică de casă, nu o maidaneză ca mine. Cu timpul au mai apărut și alte pisici maidaneze. Protectorul meu avea pentru fiecare câte o poreclă. Nina Balerina era foarte îndemânatecă la mersul pe garduri înguste, dar ulterior s-a dovedit că e de fapt cotoi. Blackman John era un cotoi negru cu ochii extrem de verzi, liniștit din fire, cu care mă înțelegeam bine. Jack chiorul, un motan masiv, roșcat, a avut un accident și a rămas cu unul singur ochi. Dar cel mai bine mă înțeleg cu o pisică cu blana albă stropită cu pete negre, pe care prietenul meu cărunt, nu știu de ce, o numește Mărioara Siementhal – ne înțelegem din priviri și e o parteneră bună la bătăi și la fugă.

Pe prietenul meu cărunt l-am impresionat cu mieunatul meu, pe vremea când eram încă nou-venită și jigărită. De atunci am primit mâncare bună și m-am întremat; după părerea lui și a celorlalte pisici sunt cam grasă, dar mă simt bine. După ce termin de mâncat, prietenul meu mă conduce la o bancă și mă mângâie pe cap și pe spate. Ce-i drept e drept, și mie îmi place când mă dezmiardă și torc zgomotos, fără rușine. De două ori pe zi facem un tur al mașinilor parcate, eu le miros, iar el verifică dacă sunt parcate corect. De obicei e nemulțumit de cum își parchează oamenii vehiculele și mormăie într-o limbă pe care n-o cunosc. Noi vorbim doar românește, însă am fost nevoită să învăț și câteva cuvinte în limba locală, ebraica, nu de alta, dar ca să mă pot înțelege cu ceilalți simpatizanți ai mei, Liuba, Hannibal și Mamițica. Îmi place prietenul meu, dar el se supără când îl mușc puțin, doar așa, în joacă.

Toamna am descoperit un pisoi care mieuna de-mi rupea inima mea de pisică. Cineva l-a lăsat în curtea noastră, probabil că știa că aici sunt câțiva oameni milostivi care vor îngriji puiuțul. Era o pisicuță de culoare gri închis cu o pată mare albă pe piept, drăguță, trebuie să recunosc, pe care prietenul meu cărunt a numit-o Tus-Tus. Toți mâțofilii din bloc au hrănit-o. Noaptea se culca într-un colț mai călduros de lângă intrarea în bloc. Am lăsat-o să doarmă lângă mine, pentru că am o blană bogată și călduroasă. După o vreme, spre marea mea părere de rău, prietenul meu cărunt a dat-o pe micuța femeii cu mașina galbenă. Mai nou am început să ne jucăm cu o minge mică. Eu mă plictisesc repede, dar văzând cât de mult îi place lui jocul, continui, numai ca să-i fac pe plac protectorului meu.

Din când în când în curte apare o cățea mare, Leila, cu stăpânul ei. La început ea se repezea după mine și mă fugărea, până când i-am dat o lăbuță peste bot. De atunci, de fiecare dată când trece pe lângă mine își ciulește urechile și se ascunde în spatele stăpânului ei. De fapt mie mi-e simpatică, are niște ochi atât de frumoși…

În ultima vreme ”stăpânul meu” mă ia în brațe și încearcă să mă ducă în casa lui, spunând că iarna e frig și plouă des.

– Să vezi ce bine o să-ți fie la mine acasă. E cald, mâncare și mângâieri la discreție, mi-a spus.

M-am opus de mai multe ori și într-o zi i-am spus-o pe șleau:

– Nu te supăra. Știi ce? Hai să facem un compromis: mie îmi place mai mult aici, în curte, cu prietenii mei, cu iarba, cu păsările, cu copacii pe care pot să mă cațăr și să-mi ascut ghearele. Poate dacă o să-mi fie foarte frig, o să urc la tine, dar o să stau numai noaptea. Și ca să-l consolez, i-am spus:

– Eu rămân o maidaneză, dar maidaneza ta…

Andrei Schwartz

 01/02/2021

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

7 Comments

  • Lucian-Zeev Herscovici commented on March 2, 2021 Reply

    Din lumea celor care nu cuvanta, de Emil Garleanu. ,Sau cuvanta, dar pe limba lor. Miauuuuuu!

  • Rodica Brisan commented on February 12, 2021 Reply

    Foarte frumos scrisa si cu mult umor ” pisicesc” si nu numai; bravo Andrei!
    Multa vreme a trecut si va mai trece pana sa intelegem cum gandesc aceste adorate creaturi!

  • Beatrice commented on February 11, 2021 Reply

    Foarte frumos text

  • Roxana commented on February 11, 2021 Reply

    Nicio grijă!
    Pisicile au ”capacități identifictorii” chiar cu mult mai înalte decât au fost dezvăluite în acest text frumos!
    Salut!

    Roxana

    • Veronica Rozenberg commented on February 12, 2021 Reply

      De unde stiti?

  • Veronica Rozenberg commented on February 11, 2021 Reply

    Delicioasa incercarea aceasta de a privi lumea cu ochii pisicii maidaneze, doar ca, pisicile nu au aceste capacitati identificatorii pe care ati fi dorit sa le inoculati.
    Prezenta lui Andrei nu poate fi despartita de cea a lui Tula, incercarea de integrare totala a ramas virtuala.

    Salutari de la Princessa 🙂

  • Hava Oren commented on February 11, 2021 Reply

    Mi-euu-nunat!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *