Rezultatele turului doi al alegerilor legislative din Franța ne provoacă sentimente contradictorii. În primul rând bucurie: francezii au reușit să stăvilească înaintarea vijelioasă a extremei drepte. S-au mobilizat și, folosind instrumentul democratic al votului, au făcut ca sticlele de șampanie pregătite de Marine le Pen și ceilalți lideri ai Adunării Naționale să rămână nedeschise. Se dovedește că francezii au memorie istorică și chiar dacă majoritatea votanților aparțin de a doua sau a treia generație de după război, au fost conștienți de ce ar fi însemnat un astfel de guvern. Este o veste bună și pentru Uniunea Europeană, în care Franța are un rol determinant, și pentru alte țări europene în care se vor organiza alegeri: iată că extrema dreaptă poate fi învinsă și sistemul civic democratic poate fi victorios.

Întrebarea care se pune, legată de rezultatele alegerilor din Franța, unde Noul Front Popular (stânga și stânga radicală) a obținut cele mai multe locuri de deputați, este: francezii nu vor extrema-dreaptă, dar oare vor extrema stângă? La prima vedere răspunsul ar fi da, dar el trebuie nuanțat: cei care au votat acest bloc nu au vrut-o pe Marine le Pen și nici nu au dorit să voteze cu formațiunea politică a președintelui Macron, de care erau dezamăgiți, și, neavând o altă opțiune, au votat cu stânga.

Chiar dacă extrema dreaptă nu a câștigat, perspectivele formării rapide a unui nou guvern francez sunt mai mult decât incerte. Niciuna din cele trei alianțe – stânga, centrul lui Macron și extrema dreaptă – nu dețin majoritatea absolută, deci va fi necesară formarea unui guvern de coaliție, lucru deosebit de dificil, mai ales că președintele Macron a declarat încă înaintea turului doi că niciodată nu-l va numi ca premier pe Jean-Luc Mélenchon, liderul ”Franței nesupuse”, un personaj de-a dreptul sinistru, antieuropean, cu vederi rasiste și antisemite. Deocamdată celelalte partide din această coaliție – comuniștii, verzii și socialiștii, au declarat că nu sunt dispuși să negocieze pentru un guvern de coaliție, dar cum între aceste partide există conflicte, poate că în interesul Franței vor fi dispuse la concesii. La dreapta formațiunii lui Macron se află Republicanii, și ei deocamdată destul de duri față de negocieri.

Ceea ce pe mine personal mă întristează este faptul că președintele Macron va fi obligat dacă nu să renunțe, cel puțin să atenueze reforme care vizau creșterea competitivității Franței și care i-au nemulțumit pe francezii generic conservatori, cum a fost cea a creșterii vârstei de pensionare și altele. Franța se află într-o situație economică dificilă și dacă cumva s-ar aplica programul, foarte generos la prima vedere, propus de Noul Front Popular, ar putea pur și simplu să intre în faliment.

Pe de altă parte, soluțiile populiste pentru aceste dificultăți economice – șomaj, inflație, datorii de stat și pentru problema imigranților cresc atracția partidului Adunarea Națională care a pierdut doar o bătălie, dar poate să câștige războiul peste numai trei ani, în 2027, la alegerile prezidențiale. Depinde de capacitatea de convingere a președintelui Macron de a găsi cei mai buni aliați cu care să formeze un guvern în stare să mențină și să garanteze pentru viitor stabilitatea Franței.

Eva Galambos