Cu ochii deschiși stau pe scaunul meu cel comod și visez…

Casa familiei mele e un fel de colibă țigănească pe malul unui pârâu.

Apa curge repede, cu un susur plăcut.

În jur multă verdeață, flori. Nu vă atingeți de flori!

Mai departe o pădure cu multe poteci și ici-colo colibe în care locuiesc oameni de toate vârstele.

Ei vorbesc limbi diferite, dar se înțeleg prin semne și muzică. Uneori scene de teatru ne-rostite.

Femeile au grijă de copii, bătrânii povestesc nepoților, bărbații construiesc colibe.

Fiecare colibă are o grădină în jur, cu animale domestice și plante cultivate. Multe condimente.

Pomi cu fructe.

În apropiere este un oraș. La intrare în oraș este o lozincă pe care scrie: „Vă așteptăm cu drag pe toți!”

În păduricea cu colibe, comunitatea se întâlnește o dată pe săptămână, discută despre nevoile actuale ale oamenilor din sat, cine are vreo nemulțumire și hotărăște ce vor învăța copiii.

Plimbându-te prin pădure întâlnești căprioare, iepuri, arici și multe păsări. Cel mai guraliv e papagalul, dar nimeni nu îi dă atenție.

Ceea ce este deosebit, este că satul e plin de artiști: poeți, sculptori, pictori, cântăreți. Ei sunt inima comunității.

Tema lor este dragostea și natura.

În regiune este mai tot timpul primăvară și vară. Este și puțină toamnă, altfel nu am găsi castane.

Lumea nu știe ce înseamnă cuvântul război. Nu există arme, doar furculițe, cuțite și lingurițe aduse din oraș.

În fiecare săptămână sunt spectacole regizate și jucate de locuitori pe scene improvizate, cu măști și coruri, ca în Grecia antică.

Uneori se sărbătorește o nuntă. La iarbă verde.

Când moare cineva, toți merg la înmormântare și vorbesc despre zilele frumoase pe care le-a trăit răposatul.

De medic nu e nevoie. Toți cunosc plantele medicinale și știu să se vindece cu ele.

Media de viață este 100 de ani. Dar toți speră că se va prelungi.

Eva Grosz

10/8/2024