Din capul locului precizez că nu intenționez “să bag cititorii în sperieți” – incidentele grave legate de anestezie și sedație în cabinete stomatologice sunt rare. Cititorii vor continua să-și trateze dinții, dar sper că informațiile din acest articol îi vor ajuta să evite pe cât posibil complicațiile survenite la anestezie. În general stomatologii folosesc anestezia locală. Uneori pacienții se plâng că injecția le-a provocat un puls rapid, amețeli și dureri de cap. E neplăcut, dar nu e periculos. Aceste fenomene sunt adesea atribuite unei reacții alergice, dar nu este așa, ele sunt cauzate de injectarea întâmplătoare a anestezicului local într-un vas de sânge. Sedația și anestezia generală în timpul unor proceduri stomatologice se folosesc rar și numai în cazuri speciale, ca de exemplu la copii care nu pot sta liniștiți în timpul tratamentului, la adulți care au o fobie față de stomatologi sau la cei care au nevoie de proceduri complexe, care durează mai multe ore, ca de pildă implanturile. Ideea acestui articol mi-a fost sugerată de doamna Hava Oren, după ce i-am povestit în linii generale despre câteva cazuri tragice întâmplate în Israel în ultimii ani. Nu pot intra în detaliile acestor cazuri, dar mă voi referi la altele care au fost publicate. Sedația (din cuvântul latin sedatio = calmare) este administrarea unor medicamente care produc pacientului o stare de calm și somnolență. În general ea este făcută de anesteziști, dar în unele țări poate fi făcută și de stomatologi acreditați pentru acest lucru. Sedația este un proces dinamic și în funcție de doza de anestezic, o sedație superficială (anxioliză) se poate transforma cu ușurință în sedație adâncă și chiar anestezie generală, care afectează funcțiile vitale, mai ales respirația. În plus, nu toți pacienții reacționează la fel și o doză de anestezic potrivită pentru unul poate fi excesivă pentru altul. În sedația adâncă, pacientul poate avea nevoie de intubație și de ventilație, dar unele cabinete stomatologice nu au condiții pentru a oferi aceste tratamente. Ca rezultat bolnavul se sufocă, oxigenarea sângelui scade și în câteva minute se poate ajunge la stop cardiac.Read more…

De mic copil am avut ocazia să fiu aproape de un adolescent diferit de alți copii și am fost impresionată de aspectul și de neputința lui cauzată de un probabil malpraxis. Băiatul avea o dizabilitate evidentă și nu se putea descurca singur decât cu mare dificultate. Pichi era cu vreo opt ani mai mare ca mine. Era fiul unor vecini și din ce am înțeles de la părinții mei, când era bebeluș a căpătat un fel de tremur al întregului corp, urmare a unei injecții intramusculare. Mergea foarte greu și avea tot timpul mișcări necontrolate ale întregului corp. Desigur, nu a mers niciodată la școală. Fiind printre cei mai mici, eu eram spectator la joacă și stăteam rezemată de gard ca să fiu protejată de vreo mișcare bruscă a celor care se jucau. Deseori, Pichi mi se alătura. Îi plăcea să privească joaca puștilor din cartier. Avea pe față un zâmbet ciudat, împietrit, dar aspectul lui nu mă speria, pentru că îl știam de mică. În acele momente îl priveam îndelung și, câteodată, eram surprinsă de reușita lui spasmodică de a opri vreo minge sau vreo țurcă venită spre noi din jocul copiilor. Cu siguranță, mama lui și cei din familie îi interpretau mimica feței ca pe un limbaj. Scotea și sunete pe care familia sa le înțelegea, dar eu nu pricepeam ce spune. Știu doar că mă privea blând și parcă protector, ca un frate mai mare. Făcea și cumpărături familiei și se îngrijea, pe cât putea, de un frate mai mic pe care îl iubea foarte mult. Deci Pichi avea judecată, înțelegea ce se întâmplă în jurul lui, dar tremurul său continuu și dificultățile de vorbire au fost frâne în dezvoltarea lui normală. După demolarea cartierului Mărgeanului din București, locuitorii s-au împrăștiat și nu am mai știut nimic de Pichi.Read more…